— Cum Dumnezeu au putut face asta? îl întrebase Nicole pe Richard în acea primă noapte, departe de urechile copiilor încântați din cale afară.
Richard aruncase în jur o privire uimită și răspunsese:
— Nu pot decât să presupun că, cumva, toate acțiunile noastre din Rama au fost monitorizate și transmise aici, la Baza de Tranzit. Probabil că au avut acces la bazele noastre de date și au extras de acolo informații despre modul în care trăim. Firește, chiar și aici, departe, dacă au receptoare sensibile, pot culege semnale TV de pe Pământ. Nu-i jenant să te gândești că suntem reprezentați de astfel…
— Bun venit, îl întrerupsese altă voce care părea că vine din toate direcțiile. Sperăm că totul din apartament este satisfăcător. Dacă nu este, vă rugăm să ne comunicați. Nu putem să răspundem la tot ce spuneți în orice moment și, de aceea, a fost stabilit un regim simplu de comunicare. Pe masa din bucătăria voastră există un buton alb. Vom presupune că tot ceea ce spune un individ după ce a apăsat butonul alb ne este destinat. Când terminați comunicarea, apăsați din nou butonul alb. În felul acesta…
— Mai întâi, o întrebare, intervenise Katie. Alergase în bucătărie și apăsase pe buton.
— Totuși, cine sunteți?
O mică întârziere de poate o secundă precedase răspunsul.
— Suntem inteligența colectivă care guvernează Baza de Tranzit. Suntem aici să vă ajutăm, să vă facem să vă simțiți mai bine și să vă asigurăm toate cele necesare traiului. De asemenea, din când în când, vă vom cere să îndepliniți anumite sarcini care ne vor ajuta să vă înțelegem mai bine…
Nicole nu mai vedea naveta pe care o urmărise pe fereastră. De fapt, fusese atât de adâncită în amintirile legate de sosirea la Baza de Tranzit încât uitase temporar de noii sosiți. Acum, în timp ce revenea la prezent, vedea cu ochii minții un grup de creaturi ciudate debarcând pe un peron și tresărind la auzul unui glas care li se adresa în limba lor natală. Experiența uimirii este probabil universală și aparține tuturor substanțelor chimice conștiente, se gândi ea.
Ochii i se concentrară asupra Modulului Administrativ din depărtare. Ce se petrece acolo? se întrebă. Noi, creaturi nefericite, ne mișcăm încolo și-ncoace între Modulul de Locuit și cel Tehnic. Toate activitățile noastre par să fie logic orchestrate. Dar de către cine? Şi pentru ce? De ce a adus cineva toate aceste ființe în această lume artificială?
Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări infinite. Ca de obicei, îi dădeau un puternic simț al propriei insignifianțe. Impulsul imediat fu să se întoarcă și să-și îmbrățișeze unul dintre copii. Îi veni să râdă de propria ei persoană. Ambele imagini sunt adevărate indicii ale situației noastre în Cosmos, se gândi. Suntem simultan vital de importanți pentru copiii noștri, dar nu reprezentăm absolut nimic în marea schemă a lucrurilor. Îți trebuie enorm de multă înțelepciune ca să vezi că între aceste două puncte de vedere nu există nici o contradicție.
3
Micul dejun fu o sărbătoare. Comandară o masă copioasă excepționalilor bucătari care le pregăteau mâncarea. Proiectanții apartamentului îi dotaseră cu de mașini de gătit și un frigider plin, în caz că voiau să-și prepare propria mâncare. Totuși bucătarii extratereștri (sau roboți) erau atât de pricepuți și învățau atât de rapid, încât Nicole și familia nu-și pregăteau aproape niciodată singuri mâncarea, ci doar apăsau butonul alb și comandau.
— În dimineața asta vreau plăcinte, anunță Katie în bucătărie.
— Şi eu, și eu, adăugă Patrick.
— De care clătite? întrebă glasul. În memoria noastră, avem patru feluri diferite. Cu hrișcă, cu frișca…
— Cu frișcă, îl întrerupse Katie. În total, trei. Se uită la frățiorul ei. Mai bine, patru.
— Cu frișcă și sirop de arțar, strigă Patrick.
— Patru clătite cu frișcă și sirop de arțar, repetă glasul. Asta-i tot?
— Un suc de mere și un suc de portocale, spuse Katie după o scurtă consultare cu Patrick.
— Şase minute și optsprezece secunde, zise glasul.
Când mâncarea fu gata, familia se adună în jurul mesei rotunde din bucătărie. Copiii cei mici îi explicară lui Nicole ce făcuseră cât timp lipsise ea. Patrick era deosebit de mândru de noul său record personal la alergarea de cincizeci de metri din sala de sport. Benjy numără cu trudă până la zece și toată lumea îl aplaudă. Tocmai terminaseră micul dejun, când se auzi soneria de la ușă.
Adulții se priviră între ei și Richard se duse la consola de comandă și activă monitorul video. În fața ușii stătea Vulturul.
— Sper că nu-i vorba despre alt test, spuse în mod spontan Patrick.
— Nu… nu, mă îndoiesc, răspunse Nicole îndreptându-se spre intrare. A venit, probabil, să ne dea rezultatul ultimelor experimente.
Înainte de a deschide ușa, inspiră adânc. Deși se întâlnise de multe ori cu Vulturul, concentrația de adrenalină îi creștea întotdeauna în prezența lui. De ce oare? Uluitoarele lui cunoștințe erau cele care o înspăimântau? Sau puterea lui asupra lor? Sau pur și simplu tulburătoarea sa existență?
Vulturul o salută cu ceea ce ea ajunsese să recunoască a fi un zâmbet.
— Pot să intru? întrebă agreabil. Aș vrea să discut cu dumneavoastră, cu soțul dumneavoastră și cu domnul O'Toole.
Nicole se uită lung la el, așa cum făcea întotdeauna. Era înalt de aproape 2,25 metri și avea formă de ființă umană de la gât în jos. Brațele și torsul îi erau însă acoperite de o țesătură strânsă de pene mici, cenușiu-închis precum cărbunele — cu excepția celor patru degete de la fiecare mână, care erau albe ca smântâna și fără penaj. Mai jos de talie, suprafața corpului Vulturului avea culoarea cărnii dar, după luciul stratului exterior, era evident că nu se încercase reproducerea adevăratei piei omenești. Mai jos de talie nu avea păr, nici articulații și organe genitale vizibile. Când mergea, în zona genunchilor se formau încrețituri care dispăreau dacă stătea nemișcat.
Fața Vulturului era fascinantă. Capul lui avea doi ochi mari, albastru sidefat, de o parte și cealaltă a ciocului cenușiu. Când vorbea, ciocul se deschidea și engleza lui perfectă venea dintr-un fel de laringe electronic din fundul gâtului. Penele din creștetul capului erau albe, contrastând puternic cu cenușiul închis al feței, gâtului și spatelui. Penele de pe față erau foarte rare și răzlețe.
— Pot să intru? repetă politicos Vulturul după ce Nicole nu se mișcă preț de câteva secunde.
— Desigur… desigur, răspunse ea, dându-se la o parte din ușă. Scuzați-mă… Nu v-am mai văzut de atâta timp.
— Bună dimineața, domnule Wakefield, domnule O'Toole. Salut, copii, spuse Vulturul pășind în sufragerie.
Patrick și Benjy se retraseră, îndepărtându-se cu spatele. Dintre toți copiii, doar Katie și micuța Ellie păreau să nu se teamă de el.
— Bună dimineața, zise Richard. Cu ce vă putem ajuta azi?
Vulturul nu făcea niciodată vizite de curtoazie. Întotdeauna vizitele lui aveau un scop.
— După cum i-am spus soției dumneavoastră, la ușă, trebuie să stau de vorbă cu cei trei adulți. Poate Simone să aibă grijă de ceilalți copii vreo oră, cât discutăm noi?
Nicole începuse deja să-i ducă pe copii în camera de joacă, dar Vulturul o opri.
— Nu-i nevoie. Pot folosi tot apartamentul. Noi patru o să mergem în sala de conferințe de pe hol.