— Ce este regiunea mare de acolo? întrebă Nicole arătând zona curățată aflată imediat la nord de locul în care ar fi fost amplasat Oceanul Cilindric, dacă Rama ar fi fost complet reasamblată.
— N-am voie să vă spun care îi este scopul, răspunse Vulturul. De fapt, mă miră că mi s-a permis să vă arăt că există. În mod obișnuit, călătorii noștri care se întorc în sistemele planetare natale nu știu absolut nimic despre ce se află în afara habitatului lor în vehiculul cu care călătoresc. Planul este, firește, ca fiecare specie să rămână în interiorul propriului modul.
— Uită-te la zidul sau turnul ăla din centru, îi spuse Nicole lui Richard, îndreptându-i atenția spre altă zonă. Cred că are înălțimea de aproape doi kilometri.
— Şi o formă de tor, cu gaură în mijloc.
Zidurile exterioare a unui posibil habitat secundar erau deja foarte avansate. Nimic din interiorul său n-ar fi fost vizibil de pe podeaua fabricii.
— Ne puteți da un indiciu cu privire la cine sau ce va locui acolo? întrebă Nicole.
— Veniți, zise Vulturul cu fermitate, clătinând din cap. E timpul să coborâm.
Richard și Nicole se desprinseră de telescop, aruncară o privire rapidă spre amplasarea generală a propriului habitat (a cărui construcție nu era nici pe departe atât de avansată ca a celuilalt) și-l urmară pe Vultur pe coridor. După cinci minute de mers, ajunseră la ceea ce extraterestrul le spuse că era un lift.
— Trebuie să vă prindeți bine centurile în scaunele acestea, le atrase atenția. Este o călătorie foarte puțin confortabilă.
Bizara capsulă ovală se deplasă violent și rapid. În mai puțin de două minute, se opri la fel de brusc. Ajunseseră pe podeaua fabricii.
— Chestia asta merge cu trei sute de kilometri pe oră? întrebă Richard după un calcul mental rapid.
— Cu excepția cazurilor când se grăbește, răspunse Vulturul.
Richard și Nicole îl urmară la parterul fabricii. Era imens. În multe privințe, era mai amețitor decât Rama însăși pentru că aproape jumătate din nava spațială zăcea pe podeaua din jurul lor. Amândoi își amintiră de sentimentele copleșitoare pe care le trăiseră călătorind cu telescaunele din Rama și uitându-se peste Oceanul Cilindric spre misterioasele coarne din Emisfera Sudică. Sentimentele acelea de respect și admirație reveniră, chiar amplificate, când priviră activitatea ce se desfășura în jurul și deasupra lor.
Liftul îi lăsase la nivelul podelei chiar în afara unei porțiuni a habitatului uman. Învelișul lui Rama era în fața lor. În timp ce se îndepărtau de lift, îi verificară grosimea.
— În jur de două sute de metri, observă Richard, răspunzând la o întrebare pe care și-o puseseră încă din primele zile petrecute în Rama.
— Ce va fi sub habitatul nostru, în înveliș? întrebă Nicole.
Vulturul ridică trei din cele patru degete ale sale, arătând prin asta că ei cereau o informație de Nivelul 3. Ambii oameni râseră.
— O să mergeți cu noi? îl întrebă Nicole pe Vultur după câteva clipe.
— În sistemul vostru solar? Nu, nu pot, deși recunosc că ar fi interesant.
Îi conduse spre o zonă cu activitate intensă. Zeci de roboți lucrau la o structură mare, cilindrică, înaltă de șaizeci de metri.
— Aceasta este principala uzină de reciclare a lichidelor, explică Vulturul. Toate lichidele ce curg prin conductele și canalizările din habitatul vostru sunt trimise finalmente aici. Apa purificată este pompată înapoi în colonie, iar restul substanțelor chimice sunt reținute pentru alte utilizări posibile. Uzina va fi sigilată și făcută absolut inaccesibilă. Tehnologia folosită în ea depășește cu mult nivelul vostru de dezvoltare.
Suiră după aceea pe o scară, în habitat. Îi însoți într-un tur exhaustiv arătându-le în fiecare sector caracteristicile principale ale zonei respective, iar apoi, fără pauză, comandă unui robot să-i transporte în următorul sector adiacent.
— Ce vreți să facem aici? întrebă Nicole după câteva ore, când Vulturul se pregătea să-i ducă în altă parte a viitorului lor cămin.
— Nimic anume. Aceasta va fi singura voastră vizită în Rama propriu-zisă. Voiam să aveți idee despre dimensiunea habitatului, în cază că simțeați nevoia să fiți la curent cu proiectarea. În Modulul de Locuit avem un model la scara 1:2000 — tot restul muncii noastre va fi realizat acolo. Acum putem pleca oricând doriți.
Nicole se așeză pe o ladă din metal cenușiu și se uită în jur. Numărul și varietatea roboților erau suficiente pentru a o face să se simtă amețită. Se simțise copleșită din clipa în care pășise pe balconul fabricii, iar acum era absolut năucită. Întinse mâna spre Richard.
— Ştiu că ar trebui să studiez ceea ce văd, iubitule, dar nimic din toate astea nu mai are logică. Sunt absolut saturată.
— Şi eu, mărturisi Richard. N-aș fi crezut vreodată că-i posibil să existe ceva mai uluitor și mai amețitor decât Rama, dar uzina asta este în mod sigur.
— Te-ai întrebat, de când am pus piciorul aici, cum trebuie să arate șantierul care a construit locul ăsta? întrebă Nicole. Mai mult, imaginează-ți linia de asamblare a Bazei de Tranzit.
— Putem continua așa la infinit, râse Richard. Dacă Baza de Tranzit este într-adevăr o mașinărie, așa cum pare, este în mod sigur o mașinărie de un ordin superior lui Rama. Probabil că Rama a fost proiectată aici. Ea este controlată, aș zice, de Baza de Tranzit. Dar cine a creat și controlează Baza de Tranzit? O făptură ca noi, rezultat al evoluției biologice? Mai există ea, în vreun sens pe care să-l putem înțelege, sau a devenit alt gen de entitate, mulțumită să-și facă influența simțită prin existența acestor uimitoare mașini pe care le-a creat? Se așeză lângă soția sa.
— E prea mult pentru mine. Cred că și eu sunt saturat… Să ne întoarcem la copii.
Nicole se aplecă și-l atinse pe braț.
— Ești un bărbat foarte deștept, Richard Wakefield. Ştii că ăsta-i unul dintre motivele pentru care te iubesc.
Un robot mare, semănând cu un moto-stivuitor cu furcă, trecu prin apropierea lor, ducând niște suluri de foi metalice. Richard clătină din cap de uimire.
— Mulțumesc, scumpa mea, rosti el după o pauză. Şi eu te iubesc.
Se ridicară și-i făcură semn Vulturului că erau gata de plecare.
În noaptea următoare, în Modulul de Locuit, atât Richard cât și Nicole mai erau încă treji la treizeci de minute după ce făcuseră dragoste.
— Ce este, dragule? întrebă Nicole. S-a întâmplat ceva?
— Azi am avut încă o perioadă de încețoșare. A durat aproape trei ore.
— Dumnezeule! Nicole se ridică în capul oaselor. Acum te simți bine? Să aduc scanerul, să văd dacă pot spune ceva din biometria ta?
— Nu, clătină Richard din cap. Aparatul tău nu mi-a înregistrat niciodată încețoșările. Dar asta chiar m-a neliniștit. Mi-am dat seama cât de neputincios sunt în timpul lor. Abia dacă pot funcționa cât de cât, darămite să vă ajut pe tine sau copiii în vreun moment de criză. Asta mă sperie.
— Îți amintești cum s-a declanșat?
— Sigur că da. La fel ca întotdeauna. Mă gândeam la călătoria noastră la Hangar, mai ales la celălalt habitat Fără nici o legătură, am început să-mi amintesc câteva scene din odiseea mea și apoi, brusc, s-a lăsat ceața. Nu sunt convins că te-aș fi recunoscut în primele cinci minute.
— Îmi pare rău, iubitule…
— E aproape ca și cum ceva îmi monitorizează gândurile. Iar când ajung la o anumită parte a amintirilor mele, atunci bum, mi se dă un fel de avertisment.