Glasul suna prietenos, dar înțelesul era absolut limpede. N-am de ales, gândi Nicole. Mi se ordonă să înregistrez banda. St, uită preț de câteva secunde la creatura de lângă ea. Vulturul e doar un robot, își zise, simțind cum îi crește supărarea. Își îndeplinește instrucțiunile programate… Nu cu el trebuie să mă cert.
— Nu, spuse brusc, spre propria-i uimire și clătină din cap. N-am s-o, fac.
Vulturul nu era pregătit pentru acel răspuns. Se lăsă o tăcere lungă. În ciuda agitației emoționale, Nicole era fascinată de însoțitorul ei. Ce se petrece cu el acum? se întrebă. În echivalentul lui de creier au loc noi și complicate operații logice? Sau primește semnale din altă parte?
În cele din urmă, Vulturul se ridică.
— Ei bine, asta-i o adevărată surpriză, rosti el. Nu ne-am așteptat să refuzați să faceți înregistrarea video.
— Atunci înseamnă că n-ați fost atent la ce am spus… Mă simt ca și cum dumneavoastră, sau cine vă comandă, mă folosiți… și intenționat îmi spuneți cât mai puține cu putință… Dacă vreți să fac ceva pentru voi, cel puțin unele dintre întrebările mele ar trebui să primească răspuns.
— Ce anume doriți să știți?
— V-am spus deja, răspunse Nicole, vizibil frustrată. Ce dracu' se petrece în realitate în locul ăsta? Cine sau ce sunteți dumneavoastră? De ce vreți să ne țineți sub observație? Şi întrucât sunteți băgat în treaba asta, ce ați zice să-mi dați o explicație bună pentru faptul că trebuie să lăsăm aici o „pereche reproducătoare”? Niciodată nu mi-a plăcut ideea să-mi destram familia, ar fi trebuit să protestez de la început cu mai multă forță. Dacă tehnologia voastră e atât de minunată încât poate crea ceva precum această incredibilă Bază de Tranzit, de ce nu luați pur și simplu un ovul uman și niște spermă…
— Calmați-vă, doamnă Wakefield, zise Vulturul. Nu v-am mai văzut până acum atât de agitată. Vă catalogasem ca fiind cel mai stabil individ din grupul vostru.
Şi cel mai maleabil, pun pariu, gândi Nicole. Așteptă ca mânia să i se domolească. Undeva în creierul ăsta ciudat există fără îndoială o apreciere cantitativă a probabilității ca eu să urmez cuminte ordinele… Ei bine, de data asta te-am păcălit.
— Uite ce-i, domnule Vultur, spuse ea după câteva secunde, nu sunt proastă. Ştiu cine deține controlul aici. Cred, însă, că noi oamenii merităm să fim tratați cu ceva mai mult respect. Întrebările noastre sunt absolut legitime.
— Şi dacă vă răspundem la ele spre satisfacția dumneavoastră?
— M-ați urmărit cu atenție timp de peste un an, zâmbi Nicole. Am fost vreodată complet nerezonabilă?
— Unde mergem? întrebă Nicole.
— Într-un scurt circuit, răspunse Vulturul. Acesta s-ar putea să fie cel mai bun mod de a vă rezolva incertitudinile.
Ciudatul vehicul era mic și sferic, doar cât să-i cuprindă pe Vultur și pe Nicole. Întreaga emisferă frontală era transparentă, iar în partea unde ședea omul-pasăre, se afla un panou de comandă. În timpul zborului, Vulturul atinse ocazional panoul, dar în majoritatea timpului nava păru să funcționeze singură.
La câteva secunde după ce se așezară, sfera porni în zigzag în lungul unui coridor și ieși prin două uși largi în întunericul total. Nicole icni. Se simțea de parcă plutea în spațiu. Se căzni zadarnic să vadă ceva.
— Fiecare dintre cele trei module sferice ale Bazei de Tranzit are interiorul cav. Acum am intrat într-un culoar care duce în inima Modulului de Locuit.
După aproape un minut, în fața navei apărură în depărtare niște lumini. Curând după aceea, vehiculul ieși din coridorul negru și pătrunse în uriașa cavitate centrală. Sfera se rostogoli și se întoarse; dezorientând-o pe Nicole, când se îndreptă spre beznă, departe de multele lumini din ceea ce trebuia să fie interiorul corpului principal al Modulului de Locuit.
— Noi observăm tot ce se petrece cu toate speciile pe care le avem ca oaspeți, atât temporari cât și permanenți, spuse Vulturul. După cum ați bănuit, avem sute de dispozitive de monitorizare în apartamentul vostru. Toți pereții sunt totodată oglinzi uni-sens — din această zonă centrală, vă putem urmări activitățile dintr-o perspectivă mai largă.
Nicole se obișnuise cu minunile din Baza de Tranzit, dar noua priveliște din jurul ei era și mai uluitoare. Zeci, poate sute de luminițe sclipitoare se mișcau prin întunericul vast al miezului modulului. Semănau cu un grup de licurici risipiți într-o noapte întunecată de vară. Unele pluteau în apropierea pereților, altele se mișcau încet prin vid. Unele erau atât de îndepărtate încât păreau că stăteau pe loc.
— Aici există și un centru important de întreținere, continuă Vulturul, arătând în față spre o un set dens și îndepărtat de lumini. Fiecare element al modulului poate fi atins foarte repede din acest miez, în caz că există probleme tehnice sau de altă natură.
— Ce se petrece acolo? întrebă Nicole arătând în dreapta, unde, la câteva sute de kilometri, un grup de vehicule staționau chiar în fața unei porțiuni mari și luminate a Modulului de Locuit.
— Este o ședință de observare specială, care folosește cele mai avansate monitoare de detecție la distanță. Apartamentele acelea găzduiesc o specie neobișnuită, ale cărei caracteristici n-au mai fost înregistrate în acest sector al galaxiei. Mulți dintre indivizii acestei specii mor și nu înțelegem motivele. Încercăm să ne dăm seama cum să-i salvăm.
— Așadar nu întotdeauna totul merge după cum ați plănuit?
— Nu, răspunse Vulturul și, în lumina reflectată, păru că zâmbea. De asta avem atât de multe planuri pentru situații neprevăzute.
— Ce ați fi făcut dacă, atunci la început, nici un om n-ar fi venit să afle ce este Rama?
— Avem metode alternative de atingere a scopurilor. Vehiculul acceleră în întuneric. Curând, o sferă similară, ceva mai mare decât a lor, se apropie din stânga.
— V-ar plăcea să cunoașteți un membru al unei specii al cărei nivel de dezvoltare este aproximativ egal cu al vostru? întrebă Vulturul.
Atinse panoul de comandă și interiorul navei lor fu scăldat într-o lumină blândă.
Înainte ca Nicole să apuce să răspundă, al doilea vehicul ajunsese lângă ei. Avea emisfera frontală de asemenea transparentă, dar era umplut cu un lichid incolor în care înotau două creaturi. Semănau cu niște țipari mari care purtau pelerine și se mișcau prin lichid unduind. Nicole estimă că aveau lungimea de aproximativ trei metri și lățimea de douăzeci de centimetri. Pelerina neagră, care se desfăcea ca o aripă în timpul mișcării, avea un metru lățime când era complet întinsă.
— Cel din dreapta, fără marcaje colorate, este un sistem de inteligență artificială, spuse Vulturul. Rolul lui este similar cu al meu, acționând ca gazdă pentru specia acvatică. Ființa cealaltă este un călător spațial de pe altă planetă.
Nicole se uită îndelung la extraterestru. Acesta își împăturise strâns pelerina în jurul corpului verzui și stătea aproape nemișcat în lichid, îndoit în formă de potcoavă, cu ambele capete ale corpului orientate către Nicole. Dintr-o extremitate țâșni un stol de bășicuțe.
— A spus „Salut”, și „tii, ești șocantă”, zise Vulturul.
— De unde știți asta? întrebă Nicole, neputând să-și ia ochii de la făptura bizară.
Cele două extremități ale acesteia, una roșu aprins și cealaltă cenușie, erau acum înfășurate una în jurul celeilalte. Ambele erau lipite de parbrizul navei.