— Acum cine e cel încrezător? zâmbi Nicole.
— Nu încrezător, ci realist. Sunt convins că bunăstarea generală a speciei umanei nu este un factor semnificativ pe lista priorităților inteligenței de la Baza de Tranzit. Însă chiar cred că ar trebui să încetezi să-ți faci griji că ești complice la crimă cu înregistrarea video.
Rămaseră tăcuți câteva minute. În cele din urmă, Nicole spuse:
— De ce crezi că nu mergem direct pe Pământ?
— Părerea mea este că trebuie să ne oprim mai întâi în altă parte. Probabil ca să luăm altă specie, aflată în aceeași fază a proiectului ca noi.
— Şi specia asta va trăi în celălalt modul din Rama?
— Așa presupun, răspunse Richard.
9
Ziua plecării era 13 ianuarie 2215, conform calendarului ținut cu sfințenie de Richard și Nicole încă de când Rama scăpase din bombardamentul nuclear. Bineînțeles că data nu însemna nimic în realitate — ci numai pentru ei. Lunga călătorie până la Sirius cu ceva mai mult de jumătate din viteza luminii încetinise timpul în interiorul lui Rama, cel puțin în raport cu Pământul, așa că data folosită de ei era un artificiu. Richard estimă că data de pe Pământ, la momentul plecării lor de la Baza de Tranzit, era cu trei sau patru ani mai târziu, 2217 sau 2218. Îi era imposibil s-o calculeze exact, întrucât nu avea istoricul precis al variațiilor vitezei în perioada în care călătoriseră în Rama. De aceea, nu putea decât să aproximeze corecțiile relativiste necesare transformării bazei timpului lor propriu în cel cunoscut pe Pământ.
— Oricum, pentru noi n-are nici o importanță ce dată e acum pe Pământ, îi explică lui Nicole de îndată ce se deșteptară în ultima lor zi la Baza de Tranzit. În plus, e aproape sigur că ne vom întoarce în sistemul solar cu viteze extrem de mari, asta însemnând că va exista o dilatare suplimentară a timpului înainte de rendez-vousul de pe orbita lui Marte.
Nicole nu înțelesese niciodată cu adevărat relativitatea — pentru mintea ei era ceva complet lipsit de substanță — și în mod sigur nu intenționa să-și bată capul cu ea în ultima zi dinaintea despărțirii de Michael și Simone. Ştia că despărțirea avea să fie extrem de grea pentru toți și voia să-și concentreze toate resursele asupra acelor ultime momente emoționante.
— Vulturul a spus că va veni după noi la 11, îi spuse lui Richard în timp ce se îmbrăcau. Speram ca după micul dejun să putem sta cu toții în camera de zi. Vreau să-i încurajez pe copii să-și exprime sentimentele.
Micul dejun fu relaxat, chiar vesel, dar, când cei opt membri ai familiei se adunară în camera de zi, conștienți de faptul că aveau mai puțin de două ore de stat împreună, după care sosea Vulturul să-i ia pe toți în afară de Michael și Simone, conversația fu forțată și încordată.
Proaspeții căsătoriți stăteau alături, față în față cu Richard, Nicole și ceilalți patru copii. Ca de obicei, Katie era cuprinsă de frenezie. Vorbea neîncetat. Sărea de la un subiect la altul, evitând cu grijă orice discuție despre iminenta despărțire. Era în mijlocul unui lung monolog despre un vis nebunesc pe care îl avusese în noaptea precedentă, când povestirea îi fu întreruptă de două glasuri venind dinspre intrarea în camera principală.
— La naiba, Sir John, spuse primul dintre ele, care aducea cu glasul lui Richard, asta-i ultima noastră șansă. Am să merg acolo să spun la revedere, indiferent dacă vii și tu sau nu.
— Aceste cuvinte de despărțire, prințul meu, îmi îndurerează sufletul. Încă nu sunt destul de beat ca să înăbuș durerea. Tu însuți ai spus că fata este întruchiparea unui înger. Cum aș putea…
— Prea bine, atunci, am să mă duc fără tine, zise prințul Hal.
Toți ochii familiei erau ațintiți asupra micuțului prinț-robot al lui Richard, în timp ce acesta venea pe hol înspre camera de zi. Falstaff se împleticea în urma lui, oprindu-se la fiecare patru-cinci pași ca să bea din ploscă.
Hal se duse în fața lui Simone.
— Scumpă doamnă, spuse el lăsându-se într-un genunchi, nu găsesc cuvinte care să exprime așa cum trebuie cât îmi va fi de dor să-ți văd zâmbitoarea față. În tot regatul meu nu există altă femeie care să-ți fie egală ca frumusețe…
— Fir-ar să fie! îl întrerupse Falstaff, aruncându-se în genunchi lângă prinț. Poate că Sir John a făcut o greșeală. De ce să merg eu cu ceata asta pestriță — își flutură mâna spre Richard, Nicole și ceilalți copii, care zâmbeau larg — , când aș putea rămâne aici, în prezența unei atât de magnifice frumuseți, și avându-l drept concurent doar pe acest bătrân? Îmi amintesc de Doll Tearsheet…
În vreme ce roboții înalți de douăzeci de centimetri distrau familia, Benjy se ridică de pe scaunul lui și se apropie de Michael și Simone.
— Si-mone, vorbi el luptându-se să-și rețină lacrimile, o să-mi fie dor de tine. Se opri o clipă, uitându-se mai întâi la Simone, apoi la tatăl său. Sper ca tu și ta-ta să fiți fe-ri-ciți.
Simone se ridică și-l cuprinse în brațe pe frățiorul ei care tremura.
— Mulțumesc, Benjy. Şi mie o să-mi fie dor de tine. Şi voi purta în fiecare zi cu mine spiritul tău.
Îmbrățișarea ei îl dădu gata pe băiat Trupul lui Benjy fu scuturat de hohote, iar murmurele lui îndurerate aduseră lacrimi în ochii tuturor. În câteva clipe, Patrick se cuibări în poala tatălui său și-și îngropă ochii umflați la pieptul lui Michael.
— Tati… tati…, repeta el întruna.
Un coregraf n-ar fi putut imagina un dans mai frumos de despărțire. Radioasa Simone, arătând încă senină în ciuda lacrimilor, valsa prin cameră, spunând câte un drum bun plin de înțeles fiecărui membru al familiei în parte. Michael O'Toole rămase pe banchetă, cu Patrick în poală și Benjy alături. Ochii lui clipeau în mod repetat, când cei care urmau să plece veneau unul câte unul pentru îmbrățișarea finală.
Vreau să-mi amintesc veșnic acest moment. E atâta iubire aici! gândi Nicole în timp ce se uita prin cameră. Michael o ținea în brațe pe micuța Ellie; Simone îi spunea lui Katie cât de mult aveau să-i lipsească șuetele lor. Pentru prima dată, până și Katie își pierduse capul de emoție — rămase surprinzător de tăcută, când Simone se îndepărtă pentru a se duce lângă soțul ei.
Michael îl ridică cu blândețe pe Patrick din poală și luă mâna întinsă a lui Simone. Cei doi se întoarseră spre ceilalți și se lăsară în genunchi, cu mâinile împreunate a rugăciune.
— Tatăl nostru ceresc, spuse Michael cu glas puternic apoi se opri câteva secunde până când restul familiei, chiar și Richard, îngenunche pe podea, lângă ei. Îți mulțumim că ne-ai dat dragostea plină de fericire a acestei minunate familii. Îți mulțumim că ne-ai arătat miraculoasa Ta lucrare în întreg Universul. În această clipă, Te implorăm, dacă asta e voința Ta, să ai grijă de noi în timp ce mergem pe căi separate. Nu știm dacă planul Tău pentru noi este să mai împărțim o dată camaraderia și dragostea care ne-au umplut pe toți. Rămâi cu noi, oriunde ne vor duce cărările noastre în uimitoarea Ta creație, și fă, O Doamne, ca într-o zi să ne reîntâlnim cu toții — pe lumea asta sau pe cealaltă. Amin!
Câteva secunde mai târziu sună soneria. Sosise Vulturul.
Nicole ieși din casă, anume proiectată ca o versiune mai mică a vilei de la Beauvois, și porni pe ulița îngustă în direcția gării. Trecu pe lângă alte case, toate întunecate și pustii și încercă să-și imagineze cum avea să fie când vor fi pline de oameni. Viața mea a fost ca un vis, își spuse. Cu siguranță, nici nu om n-a avut vreodată o experiență mai diversă.