Unele case proiectau umbre pe uliță în timp ce soarele simulat își încheia arcul pe plafonul aflat mult deasupra capului. Altă lume extraordinară, reflectă ea, trecând în revistă satul din colțul sudic al Noului Eden. Vulturul a avut dreptate când a spus că habitatul va fi absolut aidoma Pământului.
Preț de un moment, se gândi la planeta albastră, aflată la nouă ani-lumină distanță. În imaginea ei mentală stătea lângă Janos Tabori, cu cincisprezece ani în urmă, pe când Newton se îndepărta de LEO-3.
— Asta-i Budapesta, spusese Janos, încercuind cu degetul un punct de pe un glob luminat care strălucea în fereastra de observație.
Apoi Nicole localizase Beauvois, sau cel puțin regiunea generală, mergând în susul Loarei din locul în care fluviul se vărsa în ocean.
— Casa mea e cam pe aici, îi spusese lui Janos. Poate că tata și fiica mea se uită chiar acum în direcția asta.
Genevieve, gândi ea în timp ce amintirea pălea. Genevieve a mea. Acum ești o femeie tânără. Ai aproape treizeci de ani. Își continuă încet drumul pe ulița din apropierea noii ei case aflată în habitatul Pământ din Rama. Gândul la prima fiică o făcu să-și amintească o scurtă discuție pe care o avusese cu Vulturul în timpul unei pauze când înregistrase banda video la Baza de Tranzit.
— Voi putea s-o văd pe fiica mea Genevieve când vom fi aproape de Pământ? întrebase Nicole.
— Nu știu, răspunsese Vulturul după o scurtă ezitare. Asta depinde în întregime de felul în care vor răspunde semenii voștri, oamenii, la mesajul nostru. Dumneavoastră personal veți rămâne în Rama, chiar dacă va fi vorba de planurile pentru situații neprevăzute, dar e posibil ca fiica dumneavoastră să fie una dintre cele două mii de persoane care vin de pe Pământ să trăiască în Noul Eden. Asta s-a mai întâmplat, în cazul altor călători spațiali.
— Şi cu Simone cum rămâne? întrebase Nicole când Vulturul terminase. Am s-o mai văd vreodată?
— La asta e mai greu de răspuns. Sunt în joc mulți factori. Vulturul se uitase prelung la nefericita lui prietenă. Îmi pare rău, doamnă Wakefield.
O fiică rămasă pe Pământ. Alta într-o lume extraterestră aflată la aproape o sută de mii de miliarde de kilometri depărtare. Iar eu am să fiu altundeva. Cine știe unde. Nicole se simțea extrem de singură. Se opri din mers și-și concentră privirea asupra peisajului din jur. Se afla lângă o zonă circulară din parcul satului. În interiorul circumferinței cu bordură de piatră se aflau un tobogan, o ladă cu nisip, un labirint și un carusel — un teren de joacă perfect pentru copiii pământeni. Sub picioarele ei, rețeaua de DCG-uri era implantată în toate porțiunile parcului care, în cele din urmă, aveau să conțină iarbă adusă de pe Pământ.
Se aplecă să examineze originalele dispozitive de conversie a gazelor: obiecte compacte și rotunde, de numai doi centimetri diametru. Erau câteva mii, dispuse în șiruri și coloane ce înțesau parcul. Plante electronice, gândi Nicole. Transformă bioxidul de carbon în oxigen, făcând posibil ca noi, animalele, să supraviețuim.
Cu ochii minții, parcă vedea parcul cu iarbă, copaci și nuferi în micul heleșteu, exact cum apăruse în imaginea holografică din sala de conferințe de la Baza de Tranzit Însă cu toate că știa că Rama se întorcea în sistemul solar ca să „achiziționeze” ființe umane care aveau să umple acest paradis tehnologic, îi venea greu să-și imagineze parcul roind de copii. N-am mai văzut de aproape cincisprezece ani altă făptură umană, în afară de familia mea.
Ieși din parc și-și continuă drumul spre gară. Casele rezidențiale care străjuiseră ulițele înguste erau înlocuite acum de clădiri care, în cele din urmă, aveau să fie prăvălioare. Bineînțeles că toate erau pustii, ca de altfel și structura mare, rectangulară, destinată unui supermarket, aflată chiar peste drum de gară.
Nicole intră pe poartă și sui în trenul care aștepta, în spatele cabinei de comandă deservită de un robot Benita Garcia.
— E aproape întuneric, rosti ea cu glas tare.
— Mai sunt optsprezece minute, răspunse robotul.
— Cât durează până la somnariu? întrebă Nicole.
— Drumul până la Marea Gară Centrală ia zece minute, răspunse Garcia în timp ce trenul părăsea gara sud-estică. Apoi aveți două minute de mers pe jos.
Nicole știuse răspunsul, dar voise să audă un glas. Era a doua zi de solitudine, iar o conversație cu Garcia era mai bună decât să vorbească de una singură.
Trenul o ducea din colțul sud-estic al coloniei în centrul geografic al acesteia. Pe drum, văzu Lacul Shakespeare în stânga și versanții Muntelui Olimp (acoperiți cu alte DCG-uri) în dreapta. Monitoarele de mesaje electronice din tren afișau informații despre priveliști, oră și distanța parcursă.
Tu și Vulturul ați făcut treabă bună cu trenul ăsta, își spuse Nicole, gândindu-se la Richard care acum dormea împreună cu ceilalți membri ai familiei. În curând voi fi lângă tine în marea cameră rotundă.
În realitate, somnariul era doar o extindere a spitalului principal care se afla la două sute de metri de gara centrală. După ce coborî din tren și trecu pe lângă bibliotecă, Nicole intră în spital, îl străbătu și apoi, printr-un tunel lung, ajunse la somnariu. Restul familiei dormea într-o sală mare, circulară, la etaj. Fiecare se afla într-o „cușetă” din lungul peretelui, care semăna cu un sicriu închis ermetic. Numai fețele li se vedeau prin gemulețele din dreptul capului. Așa cum o învățase Vulturul, Nicole examină monitoarele ce conțineau datele cu privire la starea fizică a soțului ei, a celor două fiice și a celor doi fii. Toată lumea era bine. Nimic nelalocul lui.
Se opri și se uită cu drag la fiecare din cei iubiți. Aceasta avea să fie ultima ei inspecție. Conform procedurii, întrucât parametrii critici ai tuturor se încadrau în limite, era timpul să se culce și ea. Puteau să treacă mulți ani până să revadă pe cineva din familie.
Scumpul, dragul meu Benjy, oftă Nicole în timp ce se uita la fiul ei, dintre toți, pentru tine va cântări cel mai greu această pauză de viață. Katie, Patrick și Ellie vor recupera repede. Mințile lor sunt rapide și agile. Dar tu vei rata anii care te-ar fi putut face independent.
„Cușetele” erau menținute la distanță de peretele circular prin ceea ce semăna cu o lucrătură din fier forjat. Distanța de la capul unei cușete până la piciorul următoarei era doar de un metru și jumătate. Cușeta goală a lui Nicole era în mijloc — Richard și apoi Katie erau undeva deasupra capului ei; Patrick, Benjy și Ellie se aflau la picioarele ei.
Întârzie câteva minute lângă cușeta lui Richard. El fusese ultimul care adormise, cu două zile în urmă. Așa cum ceruse, prințul Hal și Falstaff fuseseră culcați pe pieptul lui în containerul sigilat. Aceste ultime trei zile au fost minunate, iubirea mea, spuse pentru sine Nicole în timp ce se uita lung prin geam la chipul lipsit de expresie al soțului ei. N-aș fi putut cere mai mult.
Înotaseră în Lacul Shakespeare, și chiar făcuseră schi nautic, escaladaseră Muntele Olimp și făcuseră dragoste ori de câte ori unul dintre ei avusese cea mai mică dorință. într-o noapte, stătuseră îmbrățișați în patul mare din noua lor casă. Îi verificaseră zilnic pe copiii adormiți, dar cea mai mare parte a timpului o folosiseră pentru explorarea noului lor tărâm.