La suprafață, șuieratul era mult mai puternic. Eram absolut siguri că venea dinspre sud dar, cum în Rama era întuneric, nu ne venea să ne îndepărtăm de adăpost. Totuși, după câteva minute am început să vedem pete de lumină reflectate de oglinzile suprafețelor zgârie-norilor din jur și nu ne-am mai putut înfrâna curiozitatea. Ne-am furișat cu grijă spre țărmul sudic al insulei, unde între noi și impunătoarele coarne ale Emisferei Sudice a lui Rama nu aveau să mai fie clădiri.
Când am ajuns la țărmul Oceanului Cilindric, un fascinant spectacol de lumini era deja în desfășurare. Arcurile de lumină multicoloră ce zburau prin aer luminând giganticele piscuri ale Emisferei Sudice au continuat mai bine de o oră. Până și Simone era fascinată de mănunchiurile prelungi de raze roșii, albastre și galbene care jucau între piscuri, desenând curcubee în întuneric. Când spectacolul a încetat brusc, ne-am aprins lanternele și am pornit spre adăpost.
După câteva minute de mers, conversația animată ne-a fost întreruptă de un țipăt strident lung și îndepărtat, sunetul inconfundabil al uneia dintre creaturile aviare care ne ajutaseră anul trecut pe Richard și pe mine să fugim din New York. Ne-am oprit brusc și am ascultat. Întrucât de când revenisem în New York pentru a-i avertiza pe ramani asupra proiectilelor nucleare, nici n-am văzut, nici n-am auzit vreun aviar, eu și Richard am fost foarte emoționați. Richard fusese de câteva ori la adăpostul lor, însă nu primise nici un răspuns la strigătele îndreptate în josul coridorului vertical. Chiar în urmă cu o lună, spusese că bănuia că aviarii plecaseră definitiv din New York — țipătul din seara asta indica în mod clar că măcar unul dintre prietenii noștri se mai găsea încă prin preajmă.
După câteva secunde, înainte să apucăm să discutăm dacă era cazul ca unul dintre noi să meargă în direcția țipătului, am auzit alt zgomot, tot familiar, prea puternic ca să ne simțim în largul nostru. Din fericire, periile târâtoare nu se aflau între noi și adăpost. Am cuprins-o pe Simone cu ambele brațe și am sprintat spre casă, cât pe ce, în graba mea, să mă izbesc de cel puțin două ori de clădiri, în beznă. Michael a sosit ultimul. Până atunci, eu terminasem de deschis atât copertina cât și grilajul.
— Sunt mai mulți, a spus Richard cu sufletul la gură, în timp ce zgomotul octopăianjenilor ne înconjura.
A îndreptat fasciculul lanternei spre aleea lungă ce ducea la est de adăpostul nostru și am văzut două forme mari și întunecate avansând spre noi. În mod normal, mergem la culcare la două-trei ore după cină, dar în seara asta am făcut o excepție. Spectacolul de lumină, țipătul strident al aviarului și întâlnirea cu octopăianjenii evitată în ultima clipă ne sporise adrenalina. Am discutat și-am tot discutat. Richard avea convingerea că era pe cale să se întâmple ceva cu adevărat important. Ne-a reamintit că și manevra lui Rama care născuse temeri pe Pământ fusese precedată de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică. La vremea aceea, își amintea el, părerea unanimă a astronauților expediției Newton fusese că demonstrația era menită a fi un anunț sau poate un fel de alertă. Care era, oare, semnificația orbitoarei reprezentații din seara asta? se întreba el.
Pentru Michael, care nu fusese mult timp în Rama înainte de trecerea la mică distanță de Pământ și nici nu avusese contact direct cu aviarii sau cu octopăianjenii, evenimentele din seara asta aveau proporții majore. Privirea aruncată în fugă creaturilor cu tentacule care veneau înspre noi pe alee îi oferise o estimare a groazei pe care eu și Richard o simțiserăm anul trecut, când urcaserăm în fugă piroanele bizare și scăpaserăm din adăpostul octopăianjenilor.
— Octopăianjenii sunt ramanii? a întrebat Michael. Dacă da, atunci de ce trebuie să fugim de ei? Tehnologia lor a depășit-o atât de mult pe a noastră încât, efectiv, pot face cu noi orice doresc.
— Octopăianjenii sunt pasageri în acest vehicul, exact ca și noi, a răspuns Richard repede. La fel și aviarii. Octozii cred că s-ar putea ca noi să fim ramanii, dar nu sunt siguri. Aviarii reprezintă o enigmă. De bună seamă, ei nu pot fi o specie capabilă de călătorii spațiale. În primul rând, cum au ajuns la bord? Să fie, oare, o parte din ecosistemul raman inițial?
Instinctiv, am lipit-o pe Simone de trupul meu. Atât de multe întrebări! Atât de puține răspunsuri! Prin minte mi-a trecut fulgerător imaginea sărmanului Takagishi, împăiat și etalat în muzeul octopăianjenilor, și m-am cutremurat.
— Dacă suntem pasageri, unde mergem? am întrebat. Richard a oftat.
— Am făcut niște calcule, iar rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Deși călătorim foarte repede în raport cu Soarele, viteza e minoră dacă ne referim la grupul nostru local de stele. Dacă traiectoria nu se schimbă, vom părăsi sistemul solar în direcția stelei Barnard. Vom ajunge în sistemul Barnard peste câteva mii de ani.
Simone a început să plângă. Era târziu și era foarte obosită. M-am scuzat și m-am dus în camera lui Michael, să-i dau să mănânce, în timp ce bărbații supravegheau rezultatele senzorilor pe ecranul negru, ca să vadă dacă puteau să-și dea seama ce se întâmpla. Simone a supt agitată, chiar făcându-mă să mă doară sânul o dată. Neliniștea ei era extrem de neobișnuită. De regulă, e un copil potolit.
— Simți și tu teama noastră, nu-i așa? am întrebat-o.
Citisem că pruncii percep emoțiile adulților din jurul lor. Poate că-i adevărat.
Tot n-am putut să mă liniștesc, nici chiar după ce Simone a adormit mulțumită pe pătura ei, pe podea. Simțurile premonitorii mă avertizau că evenimentele din seara asta semnalau tranziția la o fază nouă a vieții noastre la bordul lui Rama. Calculele lui Richard conform cărora Rama ar fi putut să navigheze prin vidul interstelar preț de mai bine de o mie de ani nu mă încurajaseră. Am încercat să mă imaginez trăindu-mi restul vieții în actualele condiții și mintea mi s-a blocat. Cu siguranță, pentru Simone avea să fie o existență plictisitoare. M-am pomenit rostind o rugăciune, către Dumnezeu, sau către ramani, sau către cine or fi fost cei care aveau puterea să modifice viitorul. Rugăciunea era foarte simplă. Mă rugam ca schimbările ce aveau să vină să îmbogățească, cumva, viața viitoare a pruncului meu.
28 MAI 2201
În seara asta s-a auzit din nou un șuierat prelung, urmat de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică a lui Rama. Nu m-am dus să-l văd. Am rămas cu Simone în adăpost Michael și Richard nu s-au întâlnit cu nici unul dintre ceilalți ocupanți ai New York-ului. Richard a spus că spectacolul a durat cam tot atât cât primul, dar că reprezentațiile, luate separat, erau considerabil diferite. Impresia lui Michael a fost că singura schimbare majoră era legată de culori. După părerea lui, culoarea predominantă din seara asta fusese albastru, pe când în urmă cu două zile fusese galben.
Richard este convins că ramanii sunt îndrăgostiți de numărul trei și că, de aceea, când se va însera, va mai fi un spectacol de lumină. Cum zilele și nopțile în Rama sunt acum aproximativ egale, având câte douăzeci și trei de ore fiecare — o perioadă de timp pe care Richard o numește echinocțiu raman, prezisă în mod corect de inteligentul meu soț în almanahul pe care ni l-a distribuit lui Michael și mie acum patru luni — , a treia reprezentație va începe în următoarele două zile pământene. Ne așteptăm cu toții ca la scurt timp după a treia demonstrație să se întâmple ceva neobișnuit. Afară de cazul în care siguranța lui Simone va fi incertă, în mod hotărât mă voi uita și eu.