De când se treziseră, multe dintre discuțiile lor urmaseră același tipar. Lui Katie i se părea că mama ei nu încerca s-o înțeleagă și era prea preocupată de lecturi sau de vorbe de duh. „Viața nu se limitează la a te simți bine”
era refrenul care răsuna în mod regulat în urechile ei. Pe de altă parte, laudele aduse de mamă lui Ellie i se păreau pline de căldură. „Ellie este o elevă foarte bună, cu toate că a început atât de târziu”, „Ellie ne ajută întotdeauna, fără s-o rugăm”, sau „De ce nu poți fi ceva mai răbdătoare cu Benjy, cum e Ellie?”
Mai întâi Simone, iar acum Ellie, își spuse Katie în timp ce stătea goală în pat într-o noapte, târziu, după ce se certase cu sora ei, iar mama o admonestase numai pe ea. Cu mama n-am avut niciodată vreo șansă. Suntem pur și simplu prea diferite. Ar fi mai bine să încetez să mai încerc.
Își plimbă degetele peste trup, simțindu-și dorința și oftă în anticipare. Cel puțin există unele lucruri pentru care n-am nevoie de mama, se gândi.
— Richard, spuse Nicole într-o seară în pat, când îi mai despărțeau doar șase săptămâni de Marte.
— Mmmmm, răspunse el aproape adormit.
— Mă îngrijorează Katie. Progresele pe care le fac ceilalți copii mă bucură, mai ales ale lui Benjy, fie binecuvântat, dar Katie mă îngrijorează realmente.
— Ce anume te deranjează? întrebă Richard, sprijinindu-se într-un cot.
— În majoritate, atitudinea ei. Este incredibil de egoistă. Are o fire irascibilă și n-are răbdare cu ceilalți copii, nici chiar cu Patrick care o adoră. Se ceartă tot timpul cu mine, deseori fără sens. Cred că stă prea mult timp singură în camera ei.
— E doar plictisită. Nu uita că-i o tânără care se apropie de douăzeci de ani. Ar trebui să aibă iubiți, să-și afirme independența. Aici nu există nimeni de vârsta ei…
Şi trebuie să recunoști că uneori o tratăm ca pe-un copil de doisprezece ani.
Nicole nu spuse nimic. Richard se aplecă și-i atinse brațul.
— Întotdeauna am știut că, dintre copii, Katie e cea mai căpoasă. Din păcate, seamănă mult cu mine.
— Cel puțin tu îți canalizezi energia în proiecte care merită. Katie e posibil să fie distructivă în aceeași măsură în care este constructivă… Zău, Richard, aș dori să stai de vorbă cu ea. Altfel mă tem că vom avea probleme mari când ne vom întâlni cu ceilalți oameni.
— Ce vrei să-i spun? întrebă Richard după o scurtă tăcere. Că viața nu-i doar un prilej continuu de senzații tari? Şi de ce să-i cer să nu se mai retragă în lumea fanteziei, în camera ei? Probabil că-i mai interesant acolo. Din păcate, în momentul de față în Noul Eden nu există nimic prea interesant pentru o tânără.
— Sperasem c-o să fii ceva mai înțelegător, replică Nicole, ușor îmbufnată. Am nevoie de ajutorul tău, Richard… iar Katie se înțelege mai bine cu tine.
Richard rămase din nou tăcut.
— Prea bine, spuse el în cele din urmă pe un ton frustrat. Am s-o iau mâine la schi nautic — îi place la nebunie — și am să-i cer ca măcar să fie mai respectuoasă cu ceilalți membri ai familiei.
— Foarte bine. Excelent, spuse Richard, terminând de citit materialul din notebook-ul lui Patrick. Ai învățat repede algebra și e limpede că ai talent la matematică. La vremea când vom avea și alți oameni în Noul Eden, vei fi aproape pregătit pentru cursurile universitare — cel puțin în domeniile matematicii și fizicii.
— Mama spune că sunt încă mult în urmă cu engleza, răspunse Patrick. Zice că fac niște compuneri ca de copil.
Nicole auzi conversația și veni din bucătărie.
— Patrick, scumpule, Garcia 041 spune că nu iei scrisul în serios. Ştiu că nu poți învăța totul peste noapte, dar nu vreau să te rușinezi când ne întâlnim cu ceilalți oameni.
— Dar îmi plac mai mult matematica și fizica, protestă Patrick. Einstein spune că ar putea să mă învețe analiza matematică în trei-patru săptămâni… dacă n-aș avea atâtea alte subiecte de studiat.
Ușa din față se deschise brusc și înăuntru năvăliră Katie și Ellie. Chipul lui Katie era luminos și însuflețit.
— Scuze pentru întârziere, dar azi am avut o zi mare, spuse ea apoi se întoarse către Patrick. Am condus singură barca pe Lacul Shakespeare. L-am lăsat pe Garcia pe mal.
Ellie nu era nici pe departe atât de entuziasmată ca sora ei. De fapt, arăta puțin iritată.
— Nu te simți bine? o întrebă încet Nicole pe fiica ei cea mică, în timp ce Katie delecta restul familiei cu relatarea aventurii de pe lac.
Fata negă din cap fără un cuvânt.
— Palpitant, urmă cu entuziasm Katie, a fost că am trecut peste valuri cu viteză mare. Bam-bam-bam, am sărit din val în val. Uneori mă simțeam de parcă zburam.
— Bărcile alea nu sunt jucării, comentă Nicole câteva clipe mai târziu.
Le făcu semn tuturor să vină la masă. Benjy, care fusese în bucătărie și ciugulise din salată, se așeză ultimul.
— Ce făceați dacă se răsturna barca? o întrebă Nicole pe Katie.
— Ne-ar fi salvat Garcia, răspunse nepăsător Katie. Trei ne urmăreau de pe mal… La urma urmelor, ăsta-i rostul lor… În plus, purtam veste de salvare și, oricum, eu știu să înot.
— Dar sora ta nu știe, replică iute Nicole pe un ton critic. Şi știi c-ar fi fost îngrozitor, dacă era azvârlită în lac.
Katie începu să riposteze, dar Richard interveni și schimbă subiectul, împiedicând escaladarea conflictului. În realitate, toată familia era nervoasă. Rama se înscrisese pe orbita lui Marte de o lună și încă nu exista nici urmă a contingentului de pe Pământ pe care trebuia să-l întâlnească. Nicole presupusese mereu că întâlnirea cu semenii lor, oameni, avea să aibă loc imediat după înscrierea pe orbita marțiană.
După cină, familia se duse în micul observator al lui Richard din curte, să privească spre Marte. Observatorul avea acces la toți senzorii externi ai lui Rama (dar la nici unul dintre cei interni, din exteriorul Noului Eden; în timpul ședințelor de proiectare, Vulturul fusese foarte ferm cu privire la acest aspect) și putea prezenta o priveliște splendidă a planetei roșii.
Benjy mai ales iubea ședințele de observare cu Richard. Indica, mândru, vulcanii din regiunea Tharsis, marele canion Valles Marineris, și zona Chryse unde debarcase prima navă spațială Viking cu mai bine de două sute de ani în urmă. O furtună de praf tocmai se forma la sud de Stația Mutch, centrul marii colonii marțiene ce fusese abandonată în zilele zbuciumate de după Marele Haos. Richard emise ipoteza că praful se putea răspândi pe întreaga planetă, întrucât era anotimpul furtunilor globale.
— Ce se întâmplă dacă ceilalți pământeni nu se arată? întrebă Katie în timpul unui moment de liniște. Şi, mamă, de data asta dă-ne, te rog, un răspuns sincer. În definitiv, nu mai suntem copii.
Nicole îi ignoră tonul provocator.
— Dacă îmi amintesc bine, planul de bază prevede să așteptăm aici, pe orbita lui Marte, șase luni, răspunse ea. Dacă în acest timp nu are loc nici un rendez-vous, Rama se va îndrepta spre Pământ.
Se opri câteva secunde.
— Nici tatăl vostru nici eu nu știm care va fi procedura după aceea. Vulturul ne-a spus că dacă va fi vorba de un plan pentru situații neprevăzute, la momentul respectiv ni se va spune atât cât va fi nevoie să știm.
În încăpere domni liniștea aproape un minut, în timp ce imaginile de pe Marte apăreau pe uriașul ecran mural.