— Unde-i Pământul? întrebă apoi Benjy.
— Este planeta aflată chiar în interiorul orbitei lui Marte, cea mai apropiată de Soare, răspunse Richard. Ți-am arătat alinierea planetelor în secvența de bază din calculatorul meu.
— Nu asta am vrut să spun, rosti încet Benjy. Vreau să văd Pământul.
Era o cerere destul de simplă. Lui Richard nu-i trecuse niciodată prin cap, deși își mai adusese familia de câteva ori la observator, că s-ar putea ca pe copii să-i intereseze luminița albastră abia vizibilă pe cerul nopții marțiene.
— De la distanța asta, Pământul nu-i prea impresionant, zise el, interogând baza de date pentru a obține output-ul corect al senzorilor. De fapt, seamănă foarte mult cu orice alt obiect luminos, ca Sirius, de exemplu.
Richard nu pricepuse esența. După ce identifică Pământul într-un sistem de coordonate cerești și centră imaginea în jurul acelei reflecții aparent insignifiante, toți copiii priviră cu multă atenție.
Aceea este planeta lor natală, gândi Nicole, fascinată de brusca schimbare de dispoziție din încăpere, deși n-au fost niciodată acolo. Imagini ale Pământului izvorâte din memoria ei se revărsară în timp ce se uita la lumina micuță din centrul imaginii. Deveni conștientă de un dor de casă profund, din străfundul inimii, dorul de a reveni la binecuvântata planetă plină de atâtea frumuseți. Ochii i se umplură de lacrimi, în timp ce se apropie de copii și-i cuprinse cu brațele.
— Oriunde am merge în acest Univers uimitor, șopti ea, atât acum cât și în viitor, pata aceea albastră va fi întotdeauna căminul nostru.
2
Nai Buatong se deșteptă în înaintea zorilor. Trase pe ea o rochie de bumbac fără mâneci, se opri scurt să-l sărute respectuos pe Buddha din hawng pra-ul familiei alăturat camerei de zi, apoi deschise ușa din față fără a-i deranja pe ceilalți din casă. Aerul verii era plăcut. În adierea ușoară simți aroma florilor combinată cu mirodeniile thailandeze — în vecinătate, cineva pregătea deja micul dejun.
Sandalele ei nu făceau nici un zgomot pe ulița cu pământ moale. Nai mergea încet, întorcându-și capul de la stânga la dreapta, absorbind cu ochii toate umbrele familiare, care, în curând, aveau să fie doar amintiri. Ultima mea zi, gândi ea. În sfârșit, a venit.
După câteva minute, coti la dreapta pe o stradă pavată care ducea spre cartierul comercial din Lamphun. La răstimpuri, câte o bicicletă trecea pe lângă ea, dar dimineața era în majoritate liniștită. Nici un magazin nu se deschisese deocamdată.
În timp ce se apropia de un templu, Nai trecu pe lângă doi călugări budiști, câte unul de fiecare parte a drumului. Amândoi erau îmbrăcați în veșmintele obișnuite de culoarea șofranului și purtau câte o urnă mare de metal. Căutau mâncare, așa cum făceau în fiecare dimineață în toată Thailanda, și contau pe generozitatea locuitorilor din Lamphun. O femeie apăru în ușa unei prăvălii chiar în fața lui Nai și lăsă să cadă ceva de mâncare în urma călugărului. Nu există nici un schimb de cuvinte, iar expresia călugărului nu se modifică vizibil pentru a mulțumi pentru pomană.
Ei nu dețin nimic, reflectă Nai, nici măcar hainele de pe ei, totuși sunt fericiți. Recită repede teza de bază, „Cauza suferinței este dorința”, și-și aminti de incredibila bogăție a familiei proaspătului ei soț din cartierul Higashiyama de la marginea orașului japonez Kyoto. Kenji spune că mama lui are tot în afară de tihnă. Asta o ocolește din cauză că nu poate s-o cumpere.
Preț de o clipă, amintirea recentă a măreței case a familiei Watanabe îi umplu mintea, alungând imaginea drumului simplu pe care mergea. Nai fusese copleșită de opulența conacului din Kyoto, dar pentru ea nu fusese o casă prietenoasă. Devenise imediat evident că părinții lui Kenji o priveau ca pe o intrusă, o străină de rang inferior care se măritase cu fiul lor fără a le fi obținut aprobarea. O disecaseră cu întrebări despre familia și educația ei, întrebări puse fără emoție și cu o precizie logică. Kenji o liniștise mai târziu pe Nai, subliniind că familia lui nu avea să-i însoțească pe Marte.
Se opri pe stradă și se uită la templul reginei Chamatevi. Era locul ei preferat din oraș, probabil locul preferat din toată Thailanda. Unele părți ale templului aveau o vechime de 1500 de ani; santinelele tăcute din piatră văzuseră un trecut atât de diferit de prezent, încât acesta putea foarte bine să se fi petrecut pe altă planetă.
Nai traversă strada și rămase în curte, chiar în interiorul zidurilor templului. Era o dimineață neobișnuit de senină. Imediat deasupra celui mai de sus chedi al bătrânului templu, pe cerul întunecat al dimineții strălucea o lumină puternică. Nai își dădu seama că lumina era Marte, următoarea 'ei destinație. Alăturarea era perfectă. Timp de douăzeci și șase de ani (în afara celor patru pe care îi petrecuse la Universitatea din Chiang Mai), orășelul Lamphun fusese căminul ei. Peste șase săptămâni, avea să fie la bordul unei uriașe nave spațiale care avea s-o ducă la locuința din următorii cinci ani, într-o colonie spațială de pe planeta roșie.
Se așeză în poziție lotus într-un colț al curții și privi fix lumina de pe cer. Ce coincidență că Marte se uită la mine în dimineața asta! Începu respirația ritmică ce reprezenta preludiul meditației matinale. Pe când se pregătea pentru pacea și calmul care de regulă o echilibrau pentru ziua care începea, Nai recunoscu faptul că, înlăuntrul ei, existau multe emoții intense și nerezolvate.
Mai întâi trebuie să reflectez, gândi ea, hotărându-se să renunțe temporar la meditație. În această ultimă zi a mea acasă, trebuie să mă împac cu evenimentele care mi-au schimbat complet viața.
Cu unsprezece luni în urmă, Nai Buatong stătuse în același loc, având alături, frumos aranjate într-o valijoară, cuburile ce conțineau lecțiile de franceză și engleză. Avusese de gând să-și organizeze materialul pentru următorul an școlar, hotărâtă să fie mai interesantă și mai energică în postura de profesoară de limbi străine în liceu.
În acea zi hotărâtoare din anul precedent, înainte de a se apuca de lucru, Nai citise cotidianul din Chiang Mai.
Băgând cubul în lector, trecuse rapid în revistă paginile, oprindu-se în general numai asupra titlurilor. Pe ultima pagină văzuse un anunț care îi atrase atenția.
MEDICI, INFIRMIERE, PROFESORI, FERMIERI
Vă place aventura, sunteți poligloți, aveți o sănătate perfectă?
Agenția Spațială Internațională (ASI) pregătește o expediție pentru recolonizarea planetei Marte. Indivizi remarcabili cu însușirile prezentate mai sus sunt căutați pentru o misiune de 5 ani în colonia marțiană. Interviurile vor avea loc în Chiang Mai, luni 23 august 2244. Plata și beneficiile sunt excepționale. Pentru mai multe relații, apelați Thai Telemail # 462-62-4930
Când trimisese cererea la ASI, Nai nu crezuse că avea șanse prea mari. Practic, fusese convinsă că nu avea să treacă de prima preselecție și, ca urmare, nici măcar nu avea să ajungă la interviu. Rămase foarte surprinsă când, după șase săptămâni, primise în căsuța poștală electronică înștiințarea că fusese selectată pentru interviuri. În conformitate cu procedura, trebuia să trimită eventualele întrebări personale înainte de interviu. ASI accentua că dorea să-i intervieveze numai pe acei candidați care intenționau realmente să accepte să locuiască în colonia marțiană.