Nai pusese o singură întrebare prin telemail. Pe perioada cât locuia pe Marte, o cotă parte a câștigurilor ei putea fi depusă la o bancă de pe Pământ? Adăugă că era o condiție esențială a acceptării.
Zece zile mai târziu, primise altă înștiințare, foarte succintă. Da, o parte din câștigurile ei putea fi trimisă în mod regulat la o bancă pământeană. Totuși, continua mesajul, Nai trebuia să fie absolut sigură în privința felului în care își împărțea banii; indiferent de cota pe care o hotăra un colonist, aceasta nu mai putea fi modificată după ce părăsea Pământul.
Întrucât costul vieții în Lamphun era scăzut, salariul oferit de ASI unui profesor de limbi străine în colonia marțiană era aproape dublu față de suma de care avea nevoie Nai pentru a-și rezolva toate obligațiile de familie. Tânăra era foarte împovărată de responsabilități, fiind singura cu salariu dintr-o familie de cinci persoane, care includea tatăl invalid, mama și pe cele două surori mai mici.
Avusese o copilărie foarte grea, dar familia reușise să supraviețuiască chiar deasupra pragului de sărăcie. Totuși, în ultimul ei an de studenție, se abătuse dezastrul. Mai întâi, tatăl suferise un accident cerebral care îi afectase judecata. Apoi mama, a cărei pricepere în afaceri era inexistentă, ignorase recomandările familiei și prietenilor și încercase să conducă singură prăvălioara lor de artizanat. Într-un an, familia pierduse totul, iar Nai fusese silită nu doar să-și folosească economiile personale ca să asigure familiei hrană și îmbrăcăminte, ci și să-și abandoneze visul de a face traduceri literare pentru una dintre marile edituri din Bangkok.
Nai preda la școală în timpul săptămânii, iar în week-enduri era ghid. În săptămâna dinaintea interviului de la ASI, conducea un grup de turiști prin Chiang Mai, la treizeci de kilometri de casa ei. Din grup făceau parte mai mulți japonezi, printre care un tânăr chipeș, bine făcut, trecut de treizeci de ani, care vorbea o engleză practic fără accent. Se numea Kenji Watanabe. Era foarte atent la tot ce spunea Nai, punea mereu întrebări inteligente și era extrem de politicos.
Către sfârșitul circuitului prin locurile budiste sfinte din zona Chiang Mai, grupul suise cu telecabina pe muntele Doi Suthep, pentru a vizita renumitul templu budist din vârf. Cei mai mulți turiști erau extenuați în urma activităților de peste zi, dar nu și Kenji Watanabe. Mai întâi, tânărul insistase să urce pe jos lunga scară a dragonului, ca un pelerin budist, în loc să ia telescaunul de la ieșirea din telecabină până sus. Apoi, pusese întrebări după întrebări, în timp ce Nai explica minunata poveste a ziditorilor templului. În final, după ce coborâră și Nai stătea singură, bând ceai în restaurantul cochet de la poalele muntelui, Kenji îi lăsase pe ceilalți turiști în prăvăliile cu suveniruri și se apropiase de masa ei.
— Kaw tode krap, spusese el într-o thailandeză excelentă, uimind-o pe femeie, pot să iau loc? Mai am câteva întrebări.
— Khun pode pasa thai dai mai ka? întrebase Nai șocată.
— Pohm kao jai pasa thai dai nitnoy, răspunsese el, arătând că înțelegea puțin thailandeză. Dar dumneata? Anata wa nihon go hanashimasu ka?
Nai clătinase din cap.
— Nihon go hanashimasen, zâmbise ea. Numai franceză, engleză și thailandeză. Deși uneori înțeleg japoneza simplă, dacă este vorbită foarte rar.
Kenji se așezase în fața ei.
— M-au fascinat picturile murale care înfățișau zidirea templului de pe Doi Suthep. E o legendă minunată — un amestec de istorie și misticism — , dar pe mine, ca istoric,
mă interesează două lucruri. Primul, nu se putea ca acest venerabil călugăr din Sri Lanka să fi știut, din surse religioase din exteriorul regatului lui Lan-na, că există o relicvă a lui Buddha în pagoda aceea abandonată din apropiere? Mi se pare puțin probabil ca, altminteri, să-și fi riscat reputația. Al doilea, mi se pare o coincidență prea mare, prea asemănător artei care imită viața, ca elefantul alb care transporta relicva să fi urcat întâmplător pe Doi Suthep și apoi să-și fi dat duhul, tocmai când a ajuns în vârf. Nu există alte surse istorice nebudiste din secolul XV care să susțină povestea?
Nai îl privise câteva secunde pe interesantul domn Watanabe înainte de a-i răspunde.
— Domnule, spusese ea cu un zâmbet șters, în cei doi ani de când însoțesc grupuri de turiști prin locurile budiste din această regiune, nimeni nu mi-a mai pus asemenea întrebări. Nu cunosc răspunsul la ele dar, dacă te interesează, îți pot da numele unui profesor de la Universitatea din Chiang Mai care cunoaște foarte bine istoria budistă a regatului Lan-na. Este expert în întreaga perioadă, începând cu regele Mengrai…
Conversația fusese întreruptă de anunțul că telecabina era gata să ducă turiștii înapoi în oraș. Nai se ridicase și se scuzase. Kenji se alăturase restului grupului. În timp ce îl urmărise de departe, Nai nu uitase intensitatea privirii lui. Are niște ochi incredibili, gândise ea. N-am mai văzut ochi atât de limpezi și plini de curiozitate.
Revăzuse ochii aceia luni după-amiază, când se dusese la hotelul Dusit Thani din Chiang Mai pentru interviul cu ASI. Fusese uimită să-l vadă pe Kenji la birou, cu ecusonul oficial ASI pe cămașă. La început, se zăpăcise.
— Nu mă uitasem până sâmbătă pe cererea dumitale, zisese Kenji pe un ton de scuză. Jur! Dacă aș fi știut că erai una dintre solicitanți, aș fi ales alt circuit.
Până la urmă, interviul mersese ca pe roate. Kenji avusese numai cuvinte de laudă, atât la adresa remarcabilelor rezultate la învățătură ale lui Nai, cât și pentru munca depusă de ea, ca voluntară, la orfelinatele din Lamphun și Chiang Mai. Nai recunoscuse cinstit că nu nutrise dintotdeauna o dorință „covârșitoare” de a călători în spațiu, dar fiindcă avea o fire „aventuroasă” și situația oferită de ASI avea să-i permită să aibă grijă de familia ei din punct de vedere financiar, solicitase să fie detașată pe Marte.
Spre sfârșitul interviului, se produsese o pauză în conversație.
— Asta-i tot? întrebase Nai, ridicându-se.
— Ar mai fi ceva, poate, spusese Kenji, brusc stânjenit. Adică, dacă te pricepi cât de cât la interpretarea viselor.
Nai zâmbise și se așezase la loc.
— Dă-i drumul, rostise ea. Kenji trăsese adânc aer în piept.
— Sâmbătă noapte am visat că eram în junglă, undeva în apropierea poalelor lui Doi Suthep — știam unde mă aflam, pentru că vedeam chedi-ul auriu. Mergeam grăbit printre copaci, încercând să găsesc drumul, când am văzut un piton uriaș pe o cracă groasă lângă capul meu. „Unde te duci?”, m-a întrebat pitonul. „Îmi caut iubita”, i-am răspuns. „E în vârful muntelui”, a spus pitonul. Am ieșit din junglă, în soare, și m-am uitat la piscul lui Doi Suthep. Keiko Murosawa, iubita mea din copilărie, stătea acolo și-mi făcea cu mâna. M-am întors și m-am uitat la piton.
„Uită-te din nou”, mi-a zis el. Când am ridicat ochii spre munte a doua oară, fața femeii se schimbase. Nu mai era Keiko — acum tu îmi făceai cu mâna din vârful lui Doi Suthep.
Kenji tăcuse câteva secunde.
— N-am mai avut niciodată un vis atât de neobișnuit și de viu. M-am gândit că poate…
Lui Nai i se zbârlise pielea de pe brațe în timp ce Kenji povestea. Ştiuse sfârșitul înainte ca el să fi terminat. Se aplecase în scaun.
— Domnule Watanabe, spusese încetișor, sper ca spusele mele să nu te jignească în vreun fel…