Făcuse o pauză lungă.
— Noi, thailandezii, avem un proverb renumit, continuase într-un târziu, evitându-i privirea, care spune că atunci când visezi că vorbești cu un șarpe, ai găsit bărbatul sau femeia cu care te vei căsători.
Şase săptămâni mai târziu am primit înștiințarea, își aminti Nai. Stătea tot în curtea de lângă templul reginei Chamatevi din Lamphun. Pachetul cu materialele ASI a venit la trei zile după aceea. Împreună cu florile de la Kenji.
Kenji în persoană apăruse în Lamphun în week-endul următor.
— Scuză-mă că nu te-am sunat, dar relația nu avea rost să continue decât dacă și tu mergeai pe Marte.
O ceruse în căsătorie duminică după-amiaza și Nai acceptase imediat. Se căsătoriseră în Kyoto, după trei luni. Soții Watanabe avuseseră amabilitatea să plătească drumul până în Japonia pentru cele două surori ale lui Nai și trei dintre prietenele ei thailandeze. Din păcate, mama nu putuse veni, pentru că nu avea cine să-l îngrijească pe tatăl lui Nai.
După ce trecu în revistă schimbările recente din viața ei, Nai fu în sfârșit pregătită să înceapă meditația. După treizeci de minute, era foarte senină, fericită și optimistă cu privire la viața necunoscută care o aștepta. Soarele răsărise și lângă templu se aflau și alți oameni. Nai se plimbă agale în jurul curții, încercând să savureze ultimele momente petrecute în așezarea ei natală.
După ce depuse o ofrandă și aprinse tămâie la altar în interiorul principalului viharn, studie cu atenție fiecare pictură de pe pereți — fresce pe care le văzuse de nenumărate ori până atunci. Imaginile depănau povestea vieții reginei Chamatevi, singura ei eroină încă din copilărie. În secolul XVII, numeroasele triburi din zona Lamphun avuseseră culturi diferite și deseori se războiseră între ele. Tot ce avuseseră în comun în epoca aceea fusese o legendă, un mit care spunea că din sud avea să sosească o tânără regină, „purtată de elefanți uriași”, care să unească toate triburile într-un singur regat: Haripunchai.
Chamatevi avea numai douăzeci și trei de ani, când un bătrân profet o identificase unor soli din nord ca fiind viitoarea regină a Haripunchai-ului. Era o prințesă tânără și frumoasă a monșilor, khmerii care mai târziu aveau să construiască Angkor Wat. Chamatevi era și extrem de inteligentă, o femeie rară în epoca respectivă, și foarte îndrăgită de toți de la curtea regală.
De aceea, monșii au fost uluiți când ea a anunțat că renunța la viața ușoară și îmbelșugată și pleca în nord, într-o călătorie istovitoare de șase luni, parcurgând șapte sute de kilometri prin munți, jungle și mlaștini. Când Chamatevi și alaiul ei, „purtați de elefanți uriași”, ajunseră la valea înverzită în care se întindea Lamphun, viitorii ei supuși abandonară imediat disputele și o întronară pe tânăra și frumoasa regină. Ea domni timp de cincizeci de ani cu înțelepciune și dreptate, ridicându-și regatul din obscuritate și transformându-l într-o epocă de progres social și realizări artistice.
La șaptezeci de ani, Chamatevi abdică și-și împărți regatul în două, fiecare jumătate fiind condusă de unul dintre fiii ei gemeni. Regina anunță apoi că-și dedică restul vieții lui Dumnezeu. Intră la o mănăstire budistă și renunță la toate bunurile ei. În mănăstire duse o viață simplă, cucernică, și muri la nouăzeci și nouă de ani. Pe atunci, epoca de aur a regatului Haripunchai apusese.
În ultima frescă din templu, o femeie ascetică și ofilită era purtată spre nirvana într-un rădvan magnific. O regină Chamatevi mai tânără, strălucitor de frumoasă lângă Buddha al ei, se aflase deasupra rădvanului în toată splendoarea celestă. Nai Buatong Watanabe, colonist marțian desemnat, stătea în genunchi în templul din Lamphun, Thailanda, și înălța în tăcere o rugăciune către spiritul eroinei sale dintr-un trecut îndepărtat.
Dragă Chamatevi, ai vegheat asupra mea în toți acești douăzeci și șase de ani. Acum sunt pe cale să plec într-un loc necunoscut, cum ai făcut și tu când ai venit în nord să găsești Haripunchai-ul. Călăuzește-mă cu înțelepciunea ta și cu darul tău de a cunoaște pe drumul spre această lume nouă și minunată.
3
Yukiko purta o cămașă de mătase neagră, pantaloni albi și o beretă negru cu alb. Traversă camera de zi ca să discute cu fratele ei.
— Aș fi vrut să vii și tu, Kenji, spuse ea. Va fi cea mai mare demonstrație pentru pace pe care a văzut-o vreodată omenirea.
Kenji îi zâmbi surorii sale mezine.
— Mi-ar fi plăcut să vin, Yuki, dar mai am numai două zile până la plecare și vreau să-mi petrec timpul cu mama și tata.
Mama lor intră în cameră prin ușa opusă. Arăta chinuită, ca de obicei, și ducea o valiză mare.
— Totul e împachetat acum așa cum trebuie, anunță ea, dar tot aș dori să te răzgândești. Hiroshima o să fie un balamuc. Asahi Shimbun spune că sunt așteptați un milion de vizitatori, aproape jumătate din ei din străinătate.
— Mulțumesc, mamă, rosti Yukiko, întinzând mâna după valiză. După cum știi, eu și Satoko vom fi la Hiroshima Prince Hotel. Nu-ți mai face griji. Te vom suna în fiecare dimineață, înainte să înceapă activitățile. Şi am să fiu acasă luni după-amiază.
Deschise valiza și băgă mâna într-un compartiment special, de unde scoase o brățară cu diamante și un inel cu safir. Le puse pe amândouă.
— Nu crezi că ar trebui să le lași acasă? se agită mama ei. Nu uita că vor fi atâția străini… S-ar putea ca bijuteriile tale să-i tenteze prea mult.
Yukiko râse în felul ei neinhibat pe care Kenji îl adora.
— Mamă, ești ca o cobe! Mereu te gândești numai la ce-i mai rău. Ne ducem la Hiroshima să consemnăm cei trei sute de ani de la aruncarea bombei atomice. Va participa prim-ministrul și trei membri ai guvernului. Mulți dintre cei mai renumiți cântăreți din lume vor da spectacole. Va fi ceea ce tata numește o experiență care îmbogățește, iar tu nu te gândești decât că s-ar putea să mi se fure bijuteriile.
— Când eram tânără, nu se auzea ca două fete, care încă n-au terminat universitatea, să călătorească prin Japonia neînsoțite…
— Mamă, am mai discutat despre asta, o întrerupse Yuki. Am aproape douăzeci și doi de ani. La anul, după ce-mi iau licența, am să plec să trăiesc departe de casă, pe cont propriu, poate chiar în altă țară. Nu mai sunt copil. Iar Satoko și cu mine suntem perfect capabile să avem grijă una de alta. Se uită la ceas. Trebuie să plec. Probabil că mă așteaptă deja la stația de metrou.
Se duse grațioasă la mama ei și o sărută din vârful buzelor. Cu fratele se îmbrățișă mai prelung.
— Să fii sănătos, ani-san, îi șopti la ureche. Ai grijă de tine și de adorabila ta soție pe Marte. Suntem cu toții foarte mândri de voi.
Kenji n-o cunoscuse niciodată prea bine pe Yukiko. La urma urmelor, era aproape cu doisprezece ani mai mare ca ea. Yuki avea doar patru ani când domnul Watanabe fusese numit în postul de președinte al filialei americane a companiei International Robotics. Familia traversase Pacificul și se instalase într-o suburbie a lui San Francisco. Pe vremea aceea, Kenji nu-i prea dădea atenție surorii sale mezine. În California îl interesase mai mult noua lui viață, mai ales după ce intrase la Universitatea UCLA.
Soții Watanabe și Yukiko se întorseseră în Japonia în 2232, lăsându-l pe Kenji student în anul doi la istorie. De atunci fusese prea puțin în contact cu Yukiko. În timpul vizitelor lui anuale acasă, în Kyoto, își propusese mereu să petreacă mai mult timp cu ea, dar niciodată nu se întâmplase așa. Sau Yukiko era prea implicată în propria ei viață, sau părinții lui programaseră prea multe activități sociale, sau Kenji însuși nu avusese destul timp.