4
Chelnărița mai tânără în chimono albastru-deschis cu cordon lat demodat împinse în lături paravanul glisant și intră cu o tavă cu bere și sake.
— Osake onegai shimasu, spuse politicos tatăl lui Kenji, ținând sus ceașca sa de sake în timp ce femeia turna.
Kenji luă o înghițitură de bere rece. Chelnărița mai vârstnică reveni fără zgomot cu un mic platou cu gustări. În mijloc era un crustaceu în sos de culoare deschisă, dar Kenji nu recunoscu felul acela de mâncare. În șaptesprezece ani de când plecase din Kyoto nu mâncase nici de cinci ori din mâncărurile kaiseki.
— Campai, spuse ciocnind cu tatăl său. Îți mulțumesc, tată. Sunt onorat să iau cina aici, cu tine.
Kicho era cel mai renumit restaurant din regiunea Kansai, poate chiar din întreaga Japonie. Era și înspăimântător de scump, căci păstra toate tradițiile de servire, separeuri private și feluri de mâncare de sezon cu ingrediente de cea mai înaltă calitate. Fiecare mâncare era o încântare pentru ochi și pentru cerul gurii. Când domnul Watanabe își anunțase fiul că aveau să cineze doar ei doi, Kenji nici nu-și imaginase că va fi la Kicho.
Discutară despre expediția spre Marte.
— Câți dintre ceilalți coloniști sunt japonezi? întrebă domnul Watanabe.
— Destul de mulți, răspunse Kenji. Aproape trei sute, dacă îmi amintesc bine. Au fost foarte multe cereri de vârf din Japonia. Numai America are un contingent mai mare.
— Cunoști personal pe vreunul dintre ceilalți japonezi?
— Doi sau trei. Yasuko Horikawa mi-a fost colegă de clasă în liceu, în Kyoto. Poate îți mai aduci aminte de ea. Foarte, foarte deșteaptă. Dinți ieșiți în afară. Lentile groase. Este, sau a fost mai bine zis, chimistă la Dai-Nippon.
Domnul Watanabe zâmbi.
— Cred că mi-o amintesc. N-a fost la noi acasă în seara în care a cântat Keiko la pian?
— Da, parcă, răspunse cu nonșalanță Kenji, apoi râse. Dar mi-e greu să-mi amintesc și altceva din seara aceea în afară de Keiko.
Domnul Watanabe își goli ceașca de sake. Chelnărița mai tânără, care stătea discret în genunchi într-un colț al rogojinii tatami din cameră, veni la masă pentru a o umple din nou.
— Kenji, mă îngrijorează infractorii, spuse domnul Watanabe după ce femeia se îndepărtă.
— Despre ce-i vorba, tată?
— Am citit un articol dintr-o revistă care spunea că ASI a recrutat mai multe sute de ocnași ca să facă parte din Colonia voastră Lowell. Articolul accentua că toți condamnații au avut o conduită perfectă în timpul detenției, precum și talente remarcabile în diverse meșteșuguri. De ce, totuși trebuie să acceptați pușcăriași?
Kenji mai luă o gură de bere.
— Tată, adevărul este că am întâmpinat anumite dificultăți în procesul de recrutare. În primul rând, am avut o viziune lipsită de realism privitor la numărul de oameni care va depune cereri și am stabilit niște criterii de selecție prea dure. În al doilea rând, perioada minimă de cinci ani a fost o greșeală. Pentru cei tineri mai ales, decizia de a face orice pe o perioadă atât de lungă este un angajament copleșitor. Şi mai important, presa a subminat procesul de recrutare. La vremea când noi solicitam cereri de înscriere, mii de articole și „specialiști” TV vorbeau despre decesul coloniilor marțiene din urmă cu o sută de ani. Oamenii s-au speriat că istoria s-ar putea repeta și că ar putea fi de asemenea abandonați pe Marte.
Făcu o scurtă pauză, dar domnul Watanabe nu spuse nimic.
— În plus, după cum bine știi, proiectul a cunoscut crize financiare repetate. Reducerea de buget de anul trecut ne-a făcut să ne gândim pentru prima dată la pușcăriașii model, cu diverse calificări, ca mod de rezolvare a unora dintre dificultățile noastre de personal și de buget. Deși li se vor oferi doar niște salarii modeste, există totuși o mulțime de tentații pentru a-i face pe deținuți să depună cereri. Selectarea însemna grațiere, așadar libertate, când se întorc pe Pământ după cinci ani. În plus, foștii deținuți vor fi cetățeni cu drepturi depline ai Coloniei Lowell ca oricare altul, și nu vor mai trebui să tolereze apăsătoarea monitorizare a tuturor activităților lor…
Se opri, în timp ce pe masă erau puse două bucăți de pește fiert, delicate și frumoase, așezate pe un strat de frunze multicolore. Domnul Watanabe luă cu bețișoarele una dintre bucăți și mușcă.
— Oishii desu, comentă el, fără să se uite la fiul său. Kenji luă bucata lui de pește. Discuția despre deținuții din Colonia Lowell părea că se sfârșise. Tânărul privi dincolo de tatăl său, spre grădina fermecătoare pentru care era atât de renumit restaurantul. Un pârâiaș micuț susura pe trepte lustruite și se pierdea printre câțiva copăcei superbi. La o masă tradițională japoneză, locul orientat spre grădină era întotdeauna cel de onoare. Domnul Watanabe insistase ca în timpul ultimei sale cine, Kenji să aibă în față priveliștea grădinii.
— N-ați putut să atrageți coloniști chinezi? întrebă domnul Watanabe după ce terminară peștele.
Kenji clătină din cap.
— Numai câțiva din Singapore și Malaysia. Atât guvernul chinez cât și cel brazilian le-au interzis cetățenilor lor să depună cereri. Ne așteptam la decizia Braziliei — imperiul lor sud-american e practic în război cu CGE — , dar sperasem ca măcar chinezii să-și fi schimbat poziția. Cred că o sută de ani de izolare nu se anulează atât de ușor.
— De fapt, nu-i puteți condamna. Națiunea lor a suferit teribil în timpul Marelui Haos. Tot capitalul străin a dispărut peste noapte și economia lor s-a prăbușit imediat.
— Am reușit să recrutăm câțiva negri africani, poate o sută cu totul, și o mână de arabi. Dar majoritatea coloniștilor sunt din țările care contribuie semnificativ la ASI. Probabil era de așteptat.
Kenji deveni brusc jenat. De când intraseră în restaurant, întreaga conversație se purtase în jurul lui și a activităților sale. În timpul următoarelor feluri de mâncare, îi puse tatălui său întrebări cu privire la munca de la International Robotics. Domnul Watanabe, care era acum director de producție, strălucea întotdeauna de mândrie când vorbea despre compania „lui”. Aceasta era cel mai mare producător de roboți pentru fabrici și birouri din lume. Vânzările anuale o plasau printre primii cincizeci de producători mondiali.
— La anul voi împlini șaizeci și doi de ani, spuse domnul Watanabe, vorbăreț după multe cești de sake, și mă gândisem să ies la pensie. Însă Nakamura zice că ar fi fost o greșeală. Zice că firma mai are încă nevoie de mine…
Înainte de sosirea fructelor, Kenji și tatăl său discutau iar despre apropiata expediție marțiană. Kenji explică faptul că Nai și majoritatea celorlalți coloniști asiatici care călătoreau fie cu Pinta, fie cu Nina erau deja la baza japoneză de instruire din Kyushu de Sud. Avea să i se alăture soției sale de îndată ce pleca din Kyoto iar apoi, după alte zece zile de instruire, ei și restul pasagerilor de pe Pinta aveau să fie transportați la o stație spațială LEO[3], unde urma o săptămână de antrenament în stare de imponderabilitate. Ultimul pas al călătoriei lor în apropierea Pământului avea să fie un drum la bordul unui remorcher spațial de la LEO la stația spațială geosincronă GEO-4, unde staționa în prezent Pinta, în timp ce era supusă ultimelor verificări și echipată pentru lunga călătorie spre Marte.