Chelnărița tânără aduse două boluri de coniac.
— Soția ta este cu adevărat o făptură formidabilă, spuse domnul Watanabe, sorbind din băutură. Întotdeauna am fost de părere că thailandezele sunt cele mai frumoase femei din lume.
— E frumoasă și în interior, adăugă repede Kenji, făcându-i-se dor subit de soția lui. Şi este și destul de inteligentă.
— Vorbește o engleză excelentă, remarcă domnul Watanabe. Dar mama ta spune că japoneza ei este groaznică.
Kenji se zbârli.
— Nai a încercat să vorbească în japoneză — pe care, întâmplător, nici n-a studiat-o — , pentru că mama a refuzat să vorbească englezește. A făcut-o intenționat, pentru ca Nai să se simtă prost…
Se opri. Încercarea de a o apăra pe Nai nu era potrivită în momentul acela.
— Gomen nasai, îi spuse tatălui său.
Domnul Watanabe luă o înghițitură prelungă de coniac.
— Ei bine, Kenji, asta-i ultima dată când suntem singuri pentru cel puțin cinci ani. Mi-au plăcut foarte mult cina și conversația noastră. Făcu o pauză. Ar mai fi, totuși, un subiect pe care vreau să-l discut cu tine.
Kenji își schimbă poziția (nu mai era obișnuit să stea cu picioarele încrucișate pe podea patru ore la rând) și-și îndreptă spatele, încercând să-și limpezească mintea. După tonul tatălui își dădu seama că „subiectul” era unul serios.
— Interesul meu față de infractorii din Colonia Lowell nu-i doar o curiozitate prostească, începu domnul Watanabe, apoi se opri să-și adune gândurile înainte de a continua. La sfârșitul săptămânii trecute, Nakamura a venit în biroul meu și mi-a spus că și a doua cerere a fiului său pentru Colonie a fost respinsă. M-a întrebat dacă aș putea vorbi cu tine în privința asta.
Vorbele tatălui îl loviră ca un trăsnet pe Kenji. Nici măcar nu i se spusese că rivalul din adolescență depusese cerere pentru Colonia Lowell. Iar acum tatăl lui…
— Eu n-am fost implicat în selectarea coloniștilor deținuți, răspunse încet. Este un compartiment cu totul diferit.
Domnul Watanabe nu rosti nimic mai multe secunde. În cele din urmă, continuă:
— Relațiile noastre ne spun că singurul care se opune cu adevărat acceptării cererii este un psihiatru, un anume doctor Ridgemore din Noua Zeelandă, care, în ciuda dosarului excelent al lui Toshio din timpul perioadei de detenție, consideră că fiul lui Nakamura tot nu recunoaște că a făcut ceva rău… Eu cred că ești personal răspunzător de recrutarea doctorului Ridgemore pentru echipa destinată Coloniei Lowell.
Kenji era uluit. Tatăl lui nu vorbea într-o doară. Se interesase îndeaproape. Dar de ce? se întrebă el. De ce-l interesează atât de mult?
— Nakamura-san e un inginer eminent, urmă domnul Watanabe. S-a ocupat personal de multe produse ce ne-au impus ca lideri în domeniul nostru. În ultimul timp însă laboratorul lui n-a mai dat dovadă de inventivitate. De fapt, productivitatea a început să scadă cam de la arestarea și condamnarea fiului său.
Se aplecă spre Kenji, sprijinindu-și coatele pe masă.
— Nakamura-san și-a pierdut încrederea în sine. El și soția lui trebuie să-l viziteze pe Toshio o dată pe lună la locul de detenție. Asta îi amintește constant cât i-a fost de umilită familia. Dacă fiul lui ar putea merge pe Marte, atunci poate că…
Kenji înțelese prea bine ce îi cerea tatăl. Emoții mult timp înăbușite amenințau să erupă. Se simți mânios și derutat. Era pe cale să-i spună că cererea lui era „improprie”, când domnul Watanabe vorbi «din nou.
— Şi lui Keiko și fetiței le vine la fel de greu. Aiko are acum aproape șapte ani. Din două în două săptămâni, în week-end, își fac datoria și se duc cu trenul la Ashiya…
În colțul ochilor lui Kenji apărură lacrimi cu toată încercarea lui de a se stăpâni. Imaginea lui Keiko, distrusă și demoralizată, conducându-și fiica în zona de restricții o dată la două săptămâni, ca să-și vadă tatăl, era mai mult decât putea suporta.
— Eu însumi am vorbit cu Keiko săptămâna trecută, adăugă tatăl lui, la cererea lui Nakamura-san. Era foarte abătută. Dar a părut să se învioreze când i-am spus că am să te rog să intervii în favoarea soțului ei.
Kenji inspiră adânc și se uită la fața impasibilă a tatălui. Ştia ce urma să facă. Şi mai știa că, într-adevăr, era „impropriu” — nu greșit, doar impropriu. Dar nu avea rost să se chinuiască din cauza unei decizii dinainte stabilită.
Își termină coniacul.
— Spune-i lui Nakamura-san că voi vorbi mâine cu Ridgemore, zise el.
Şi dacă intuiția lui era greșită? Atunci voi fi irosit o oră, cel mult nouăzeci de minute, se gândi Kenji în timp ce se scuză în fața părinților săi, a lui Fumiko și a celor două fiice ale ei și alergă în stradă. Coti imediat către deal. Mai era cam o oră până la apusul soarelui. O să fie acolo, își spuse. Asta va fi singura mea șansă să-mi iau la revedere.
Kenji se duse mai întâi la micul templu Anraku-Ji. Intră în hondo, așteptându-se s-o găsească pe Keiko în locul ei preferat, în fața altarului lateral din lemn ridicat în memoria celor două călugărițe din secolul XII, foste membre ale haremului, care se sinuciseseră când împăratul Go-Toba le ordonase să renunțe la învățămintele sfântului Honen. Keiko nu era acolo. Nu se afla nici afară, unde erau îngropate cele două femei, chiar la marginea pădurii de bambus. Kenji începu să creadă că se înșelase. N-a venit, gândi el. Consideră că și-a pierdut prea mult prestigiul.
Îi mai rămăsese speranța ca Keiko să-l aștepte în cimitirul de lângă Honen-In, unde cu șaptesprezece ani în urmă îi adusese la cunoștință că avea să plece din Japonia. Inima lui bătea neregulat, în timp ce mergea pe ulița care ducea la templu. În depărtare, spre dreapta, văzu silueta unei femei. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă și stătea în picioare lângă mormântul lui Junichiro Tanizaki.
Deși era cu spatele la el și nu putea s-o vadă bine în lumina amurgului, fu sigur că era Keiko. Urcă treptele în fugă și intră în cimitir, oprindu-se în cele din urmă la cinci metri de femeia în negru.
— Keiko, spuse cu respirația întretăiată. Mă bucur tare mult…
— Watanabe-san, rosti oficial femeia, întorcându-se cu capul coborât si cu ochii în pământ. Se închină adânc, de parcă era servitoare. Domo arrigato gozaimasu, repetă ea de două ori.
În cele din urmă, își îndreptă spatele dar tot nu se uită la Kenji.
— Keiko, vorbi el cu blândețe. Sunt doar eu, Kenji. Sunt singur. Te rog să te uiți la mine.
— Nu pot, răspunse ea cu glas abia audibil. Dar pot să-ți mulțumesc pentru ce ai făcut pentru Aiko și pentru mine. Se înclină din nou. Domo arrigato gozaimasu.
Kenji se aplecă dintr-un impuls și puse mâna sub bărbia ei. Îi înălță cu blândețe capul. Keiko rămăsese frumoasă, dar bărbatul fu șocat să vadă atâta tristețe întipărită în trăsăturile delicate.
— Keiko, murmură el și-i simți lacrimile înfigându-i în inimă ca niște cuțite.
— Trebuie să plec, spuse ea. Îți doresc fericire.
Își feri capul și se plecă din nou. Apoi se îndreptă, fără să se uite la el, și porni încet pe potecă în umbrele înserării.
Ochii lui Kenji o urmăriră până dispăru în depărtare. Abia atunci își dădu seama că stătea rezemat de piatra funerară a lui Tanizaki. Se uită preț de câteva secunde la cele două personaje Kanji, Ku și Jaku, de pe marcajele cenușii. Unul spunea „Pustietate”, celălalt „Solitudine”.