Ceilalți patru oameni din încăpere, toți blonzi, cu ochi albaștri și aparținând aceleiași familii din Malmo, Suedia, ieșiră pe ușă, lăsându-i pe Kenji și pe Nai singuri. Ea continua să se uite la cei treizeci și cinci de mii de kilometri de sub ea, care îi despărțeau de Pământ. Kenji i se alătură în fața uriașei ferestre de observare.
— Niciodată nu mi-am dat seama pe deplin ce înseamnă să fii pe orbita geosincronă, spuse femeia. De aici, Pământul nu se mișcă. Pare suspendat în spațiu.
Kenji râse.
— În realitate, ne mișcăm împreună, și foarte repede. Dar întrucât perioada noastră orbitală și perioada de rotație a planetei sunt identice, Pământul ne oferă mereu aceeași imagine.
— În cealaltă stație spațială era altfel, spuse Nai, îndepărtându-se de fereastră. Acolo Pământul era maiestuos, dinamic și mult mai impresionant.
— Ne găseam la numai trei sute de kilometri de suprafață. Bineînțeles că era…
— La dracu'! strigă cineva din celălalt capăt al camerei.
Un tânăr uscățiv în cămașă ecosez și blugi bătea aerul cu mâinile și picioarele la ceva mai mult de un metru de podea, iar mișcările lui dezordonate îl făceau să se răstoarne în lateral. Kenji se duse și-l ajută pe noul venit să stea drept pe picioare.
— Mulțumesc, rosti bărbatul. Am uitat să țin tot timpul un picior pe podea. Pentru un fermier, imponderabilitatea asta-i a dracu' de aiurea.
Tânărul avea un puternic accent sudist.
— Scuzați-mă pentru limbaj, doamnă. Am trăit prea mult printre vaci și porci. Îi întinse mâna lui Kenji. Sunt Max Puckett din DeQueen, Arkansas.
Kenji se prezentă și o introduse și pe soția sa. Max Puckett avea un chip deschis și zâmbea mai tot timpul.
— Când am semnat pentru plecarea pe Marte, nu mi-am dat seama că n-o să avem greutate pe toată durata blestematei ăsteia de călătorii… Ce-o să se întâmple cu bietele găini? Probabil că nu vor mai oua niciodată.
Max se duse la fereastră.
— La mine acasă, e aproape amiază. Frate-meu, Clyde, probabil că tocmai a desfăcut o sticlă de bere iar nevastă-sa Winona îi pregătește un sandvici. Făcu o pauză de câteva secunde apoi se întoarse spre soții Watanabe. Voi doi ce-o să faceți pe Marte?
— Eu sunt istoricul coloniei, răspunse Kenji. Sau, cel puțin, unul dintre ei. Soția mea, Nai, e profesoară de engleză și franceză.
— Rahat! exclamă Max. Speram să fiți unul dintre cuplurile de fermieri din Vietnam sau Laos. Vreau să învăț câte ceva despre orez.
— Te-am auzit spunând ceva despre găini? întrebă Nai după o scurtă tăcere. O să avem pui în Pinta?
— Doamnă, într-un remorcher spațial aflat în celălalt capăt al stației ăsteia se află cincisprezece mii din cele mai grozave găini ale lui Puckett, vârâte în cuști. AII a plătit pentru puii ăia destul ca Winona și Clyde să stea cu burta la soare un an întreg dacă vor… Dacă găinile alea nu merg cu noi, aș vrea să știu ce dracu' or să facă cu ele.
— Pasagerii ocupă numai douăzeci la sută din spațiul din Pinta și Santa Maria, îi reaminti Kenji lui Nai. Restul spațiului este ocupat de provizii și alte încărcături. În Pinta vor fi numai trei sute de pasageri, majoritatea oficiali AII și personal de bază necesar fundamentării coloniei…
— Fun-da-ce? îl întrerupse Max. La dracu, omule, vorbești ca un robot. Îi zâmbi cu gura până la urechi lui Nai. După doi ani cu un cultivator vorbitor, am aruncat javra aia și am înlocuit-o cu o versiune mută mai veche.
Kenji râse.
— Cred că într-adevăr folosesc mult din jargonul ASI. Am fost unul dintre primii civili selectați pentru Noul Lowell, și am condus recrutarea din Orient.
Max băgase o țigară în gură și se uita prin sala de observare.
— Nu văd nicăieri vreun semn pentru fumat, comentă el. Probabil că dac-o aprind, pornesc toate alarmele. Puse țigara după ureche. Winona nu poate suporta când ne vede fumând pe mine și pe Clyde. Spune că numai fermierii și târfele mai fumează.
Max chicoti. Râseră și Kenji și Nai. Era un tip nostim.
— Apropo de târfe, spuse Max făcând cu ochiul, unde-s toate deținutele alea pe care le-am văzut la televizor? Măiculiță, unele erau bune de tot! O priveliște mult mai frumoasă decât porcii și găinile mele.
— Toți coloniștii care au fost în detenție pe Pământ călătoresc în Santa Maria, răspunse Kenji. Noi vom ajunge cam cu vreo două luni înaintea lor.
— Ştii o grămadă de lucruri despre misiunea asta, observă Max. Şi nu vorbești engleza stâlcită ca japonezii pe care i-am cunoscut în Little Rock sau Texarkana. Ești cineva important?
— Nu, răspunse Kenji, neputându-se abține să râdă. După cum ți-am spus, sunt doar istoricul-șef al coloniei.
Era pe cale să-i spună lui Max că trăise șase ani în Statele Unite — fapt care explica de ce vorbea atât de bine engleza — , când ușa se deschise și intră un domn vârstnic distins, într-un costum cenușiu și cravată de culoare închisă.
— Scuzați-mă, i se adresă lui Max, care băgase iar în gură țigara neaprinsă, am nimerit, cumva, din greșeală în fumoar?
— Nu, bunicu', răspunse Max. Aici e sala de observație. E mult prea frumoasă ca să fie zona de fumat. Fumoarul e, probabil, înghesuit într-o cameră mică, fără ferestre, lângă băi. Cel de la AII care m-a intervievat mi-a spus…
Domnul în vârstă îl privi prelung de parcă ar fi fost biolog, iar Max o specie rară dar scârboasă de insectă.
— Numele meu, tinere, îl întrerupse, nu este „bunicu' “, ci Piotr. Mai exact, Piotr Mîșkin.
— Mă bucur de cunoștință, Peter, spuse Max, întinzând repezit mâna. Eu sunt Max. Cuplul de aici sunt Wabanyabe. Sunt din Japonia.
— Kenji Watanabe, îl corectă Kenji. Aceasta este soția mea, Nai, cetățean thailandez.
— Domnule Max, spuse oficial Piotr Mîșkin, pronumele meu e Piotr, nu Peter. E destul de rău că trebuie să vorbesc englezește timp de cinci ani. Cu siguranță pot pretinde ca măcar numele meu să-și păstreze rezonanța rusească.
— Bine, Pioo-târr, rânji din nou Max. Oricum, ce faci? Nu, lasă-mă să ghicesc… Ești antreprenorul de pompe funebre al coloniei.
Preț de o fracțiune de secundă, Kenji se temu că Mîșkin avea să explodeze de mânie. Totuși, în loc de asta, pe fața lui apăru un început de zâmbet.
— Domnule Max, rosti el încetișor, se pare că ai un anumit dar comic. Îmi dau seama că ar putea fi o calitate într-o călătorie spațială lungă și plictisitoare. Pentru informația dumitale, nu sunt antreprenor de pompe funebre. Am pregătire juridică. Până acum doi ani, când m-am pensionat din propria-mi voință pentru a căuta o „nouă aventură”, am fost membru al Tribunalului Suprem Rus.
— Pe toți dracii! exclamă Max. Acum îmi amintesc. Am citit despre tine în revista Time… Hei, doml'e judecător Mîșkin, scuze. Nu te-am recunoscut…