30 MAI 2201
Masivul nostru cămin cilindric este supus acum unei accelerări rapide, care a început de peste patru ore. Richard este atât de emoționat încât abia se poate controla. E convins că dedesubtul Semicilindrului Sudic există un sistem de propulsie care funcționează pe principii fizice care depășesc până și cele mai îndrăznețe închipuiri ale savanților și inginerilor umani. Se uită lung la datele senzorilor externi de pe ecranul negru, ținând în mână multiubitul său calculator portabil și, ocazional, introduce date bazate pe ceea ce vede pe monitor. Din când în când, rostește încet, pentru sine sau pentru noi, manevra despre care crede că este efectuată.
La vremea când Rama efectua corecția de la mijlocul zborului pentru a realiza orbita de impact cu Pământul, eu zăceam inconștientă în fundul puțului, așa că nu știu cât de tare s-a zdruncinat podeaua în decursul manevrelor anterioare. Richard spune că vibrațiile acelea au fost fleacuri pe lângă cele de acum. În momentul de față este dificil chiar și să mergi. Podeaua saltă în sus și în jos la fiecare frecvență înaltă, de parcă la doar câțiva metri de noi ar funcționa un perforator. De când a început accelerarea, o ținem pe Simone în brațe. Nu putem s-o lăsăm pe podea sau în leagăn, pentru că vibrația o sperie. Eu sunt singura care mă mișc cu ea și sunt extrem de precaută. Am mare grijă să nu-mi pierd echilibrul și să cad — Michael și Richard au căzut deja de două ori — fiindcă Simone s-ar putea răni grav, dacă aș cădea într-o poziție necorespunzătoare.
Bruma noastră de mobilă țopăie prin toată camera. Un scaun chiar a sărit pe coridor acum o jumătate de oră și a luat-o spre scări. La început am pus mobila la locul ei cam din zece în zece minute, dar acum o ignorăm pur și simplu — în afară de cazul când pornește spre intrare și poate să ajungă în hol.
În general a fost o perioadă incredibilă, începând cu al treilea și ultim spectacol de lumină din sud. Richard a ieșit primul în noaptea aceea, singur, chiar înainte de lăsarea întunericului. După câteva minute, s-a întors grăbit și surescitat și l-a înhățat pe Michael. După un timp, când s-au întors, Michael arăta de parcă văzuse o stafie.
— Octopăianjenii! a strigat Richard. Sunt adunați cu zecile la doi kilometri spre est.
— Nu știu cu adevărat câți sunt, a spus Michael. I-am văzut cel mult zece secunde, înainte să se stingă luminile.
— M-am uitat mai mult la ei când am fost singur, continuă Richard. I-am văzut foarte clar cu binoclul. La început, erau doar câțiva, dar dintr-o dată au început să sosească în cârduri. Începusem să-i număr, când s-au organizat într-un fel de detașament. În fața formației stătea un octod uriaș cu capul dungat în roșu și albastru.
— Eu n-am văzut nici uriașul roșu-albastru, nici vreo „formație”, preciză Michael, în timp ce eu îi priveam neîncrezător. Însă categoric am văzut mulți cu capete închise la culoare și tentacule negru-aurii. După părerea mea, se uitau spre sud, așteptând să înceapă spectacolul de lumină.
— Am văzut și aviarii, a adăugat Richard, apoi s-a întors către Michael. Cam câți crezi că erau în stolul ăla din aer?
— Douăzeci și cinci, poate treizeci. S-au aventurat sus, deasupra New York-ului, țipând strident în timp ce se înălțau, apoi au zburat spre nord, peste Oceanul Cilindric. Cred că păsările au mai trecut prin asta. Cred că ele știu ce-o să se întâmple.
Am început s-o înfășor pe Simone în pături. I-am explicat lui Richard că nu aveam de gând să ratez ultimul spectacol de lumină. De asemenea, i-am reamintit că-mi jurase că octopăianjenii se aventurează să iasă doar noaptea.
— Asta-i o ocazie deosebită, mi-a răspuns sigur pe sine, tocmai când șuieratul a început să răsune.
Reprezentația din seara asta mi s-a părut mai spectaculoasă. Poate și datorită speranțelor mele. Roșul a fost neîndoielnic culoarea nopții. La un moment dat, un arc roșu intens a desenat un hexagon complet și continuu care lega vârfurile celor șase coarne mai mici. Dar oricât de spectaculoase ar fi fost luminile ramane, nu ele au fost atracția serii. La vreo treizeci de minute de la începerea reprezentației, Michael a strigat:
— Priviți!
A arătat spre țărm în direcția în care el și Richard văzuseră mai devreme octopăianjenii.
Mai multe sfere de lumină luaseră foc simultan pe cer deasupra înghețatului Ocean Cilindric. Flăcările ajungeau până la cincizeci de metri de sol și luminau o zonă de gheață de aproximativ un kilometru pătrat. În timpul minutului în care am putut vedea unele detalii, o masă mare și neagră se mișca pe gheață, înspre sud. Richard mi-a întins binoclul lui tocmai când lumina flăcărilor pălea și am reușit să disting niște creaturi în masa aceea. Un număr surprinzător de mare de octopăianjeni aveau modele colorate pe cap, însă majoritatea era cenușiu închis ca mangalul, precum cel care ne-a urmărit până la adăpost. Atât tentaculele negre-aurii cât și forma corpului lor confirmau faptul că erau din aceeași specie cu cea pe care o văzusem anul trecut cățărându-se pe piroane. Şi Richard avusese dreptate. Erau câteva zeci.
Când manevra a început, ne-am întors repede în adăpost. Era periculos să te afli afară în timpul vibrațiilor extreme. La răstimpuri, din zgârie-norii din jur se desprindeau bucăți mici și se zdrobeau de sol. De îndată ce micul seism s-a pornit, Simone a început să plângă.
După o coborâre dificilă în adăpost, Richard a început să verifice senzorii externi, uitându-se în principal la pozițiile stelelor și planetelor (Saturn este perfect identificabilă în unele sisteme de coordonate ale lui Rama), iar apoi a făcut calcule pe baza datelor observate. Eu și Michael am ținut-o cu rândul pe Simone — până la urmă ne-am așezat în colțul camerei, unde îmbinarea celor doi pereți ne-a dat o oarecare senzație de stabilitate — și am discutat despre ziua uimitoare.
Cam după o oră, Richard a anunțat rezultatele determinării preliminare a orbitei. Mai întâi ne-a oferit elementele orbitale, în raport cu Soarele, ale traiectoriei noastre hiperbolice de dinaintea începerii manevrei. Apoi ne-a prezentat în mod teatral noile elemente osculante (cum le-a numit) ale traiectoriei curente. Undeva într-un cotlon al minții trebuie să fi stocat informațiile ce definesc termenul de „element osculant” dar, din fericire, n-a fost nevoie să caut. Am înțeles din context că Richard folosea un mod prescurtat de a ne spune cât de mult se schimbase hiperbola noastră în primele trei ore ale manevrei. Totuși mi-a scăpat implicația completă a schimbării de excentricitate a hiperbolei.
Michael și-a amintit mai mult din mecanica celestă.
— Ești sigur? a întrebat el aproape imediat.
— Rezultatele cantitative au marje măricele de eroare, a răspuns Richard, dar nu poate exista nici o îndoială privitor la natura calitativă a schimbării traiectoriei.
— Prin urmare, viteza cu care ieșim din sistemul solar crește?
— Exact. Accelerația noastră este orientată practic exclusiv în direcția creșterii vitezei în raport cu Soarele. Manevra a adăugat deja mulți kilometri pe secundă la viteza noastră raportată la Soare.
— Măi să fie! a exclamat Michael. Uluitor!
Am înțeles esența spuselor lui Richard. Dacă mai avuseserăm vreo speranță că s-ar fi putut să fim într-un voiaj în circuit care, ca prin minune, avea să ne readucă pe Pământ, speranța aceea era acum spulberată. Rama urma să părăsească sistemul solar mult mai repede decât se așteptase vreunul dintre noi. În timp ce Richard vorbea cu entuziasm despre tipul de sistem de propulsie care putea să-i imprime o asemenea schimbare de viteză acestei „matahale de navă spațială”, am alăptat-o pe Simone și m-am pomenit gândindu-mă iar la viitorul ei. Așadar, este clar că părăsim sistemul solar și mergem altundeva, mi-am zis. Voi mai vedea eu vreodată altă planetă? Dar Simone? Fata mea, e posibil ca Rama să-ți fie universul pentru întreaga viață.