— Nu face nimic, îl întrerupse Mîșkin, zâmbind amuzat. E fascinant să fii necunoscut preț de o clipă și să fii luat drept antreprenor de pompe funebre. Probabil că fizionomia judecătorului e foarte apropiată de expresia mohorâtă a celui care se ocupă de înmormântări. Apropo, domnule…
— Puckett.
— Apropo, domnule Puckett, n-ai vrea să vii cu mine la bar pentru un păhărel? O votcă ar fi deosebit de bună în clipa de față.
— La fel și tequila, răspunse Max, pornind către ușă cu Mîșkin. În treacăt fie spus, presupun că nu știi ce se întâmplă când le dai tequila porcilor, nu-i așa? Mă gândeam eu că nu știi. Ei bine, eu și fratele meu, Clyde…
Dispărură pe ușă, lăsându-i singuri pe Kenji și Nai. Cei doi se uitară unul la altul și râseră. Kenji spuse:
— Nu crezi că cei doi or să devină prieteni, nu-i așa?
— Nici o șansă, răspunse zâmbind Nai. Ce figuri!
— Mîșkin e considerat unul dintre cei mai buni juriști ai secolului nostru. Deciziile lui sunt lecturi obligatorii în toate facultățile de drept rusești. Puckett a fost președintele Cooperativei Fermierilor din sud-vestul statului Arkansas. Are cunoștințe incredibile în cultura pământului și în zootehnie.
— Cunoști trecutul tuturor oamenilor din Noul Lowell?
— Nu, răspunse Kenji, dar am studiat dosarele tuturor celor din Pinta.
Nai își cuprinse cu brațele soțul.
— Vorbește-mi despre Nai Buatong Watanabe, spuse ea.
— Profesoară thailandeză, vorbește fluent engleza și franceza, are EI de 2,48, CS de 91…
Nai îl întrerupse cu un sărut.
— Uiți cea mai importantă caracteristică.
— Care anume? Ea îl sărută din nou.
— Îl adoră pe soțul ei Kenji Watanabe, istoric al coloniei.
6
Majoritatea omenirii se uita la televizor când Pinta fu oficial „sfințită” cu șapte ore înainte de plecarea programată spre Marte, împreună cu pasagerii și încărcătura. La ceremonia din GEO-4 era prezent și al doilea vicepreședinte al CGE, Heinrich Jenzer, un director elvețian de agenție imobiliară. El ținu o scurtă alocuțiune în care salută atât terminarea celor trei mari nave spațiale, cât și deschiderea „unei noi ere în colonizarea lui Marte”. Când termină, Jenzer îl prezentă pe Ian Macmillan, comandantul scoțian al Pintei. Macmillan, un vorbitor plicticos care părea să fie chintesența birocrației ASI, citi un discurs de șase minute care reamintea lumii obiectivele fundamentale ale proiectului.
— Aceste trei vehicule, spuse el la începutul discursului, vor transporta aproape două mii de oameni într-un voiaj de o sută de milioane de kilometri spre altă planetă, unde de data aceasta prezența omului va deveni permanentă. Majoritatea viitorilor coloniști marțieni va fi transportată cu a doua navă, Nina, care va pleca de aici, de la GEO-4, peste trei săptămâni. Nava noastră, Pinta, și ultima navă spațială, Santa Maria, vor duce fiecare în jur de trei sute de pasageri precum și tonele de provizii și echipament necesare susținerii coloniei.
Evitând cu grijă orice mențiune privitoare la sfârșitul primei instalări de avanposturi marțiene din secolul precedent, comandantul Macmillan încercă în continuare să fie poetic, comparând apropiata expediție cu cea a lui Cristofor Columb din urmă cu 750 de ani. Discursul pe care îl primise era excelent, dar felul monoton, lipsit de strălucire în care îl citi transformă cuvintele care ar fi fost însuflețitoare în gura unui orator priceput într-o relatare istorică plicticoasă și prozaică.
Încheie, caracterizând coloniștii ca grup și cită statistici privitoare la vârsta, ocupația și țara lor de origine.
— Așadar, acești bărbați și femei sunt o secțiune transversală reprezentativă a speciei umane în aproape toate privințele. Spun aproape, pentru că acest grup are cel puțin două calități în comun, calități care nu ar fi întâlnite la nici o altă colectivitate de aceeași mărime, formată din oameni selectați aleatoriu. În primul rând, viitorii locuitori ai Coloniei Lowell sunt extrem de inteligenți — evaluarea inteligenței (EI) medie a lor fiind nițel mai mare de 1,86. În al doilea rând, și asta se înțelege de la sine, sunt curajoși, altfel n-ar fi solicitat și apoi acceptat o detașare lungă și dificilă într-un mediu nou și necunoscut.
Când termină, căpitanul Macmillan primi o sticlă micuță de șampanie pe care o sparse de modelul la scara 1:100 a Pintei, expus în fața lui și a altor demnitari prezenți. Câteva momente mai târziu, în timp ce coloniștii părăseau aula și se pregăteau să urce la bordul Pintei, Macmillan și Jenzer începură conferința de presă programată.
— O jigodie!
— Un birocrat lipsit de competență.
— O jigodie afurisită!
Max și Mîșkin discutau despre comandantul Macmillan la masa de prânz, între două înghițituri.
— N-are pic de simț al umorului.
— Pur și simplu nu-i în stare să aprecieze lucrurile care ies din comun.
Max fierbea. Fusese criticat de personalul de comandă al Pintei, în timpul unei audieri neoficiale ce avusese toc mai devreme m dimineața aceea. Prietenul său, Mîșkin, îl reprezentase în cadrul audierii și împiedicase situația să scape de sub control.
— Tâmpiții ăia n-au nici un drept să-mi judece comportamentul.
— Mai mult ca sigur că ai dreptate, prietene, în sens general, răspunse Mîșkin, dar în nava asta avem un set de condiții unice. Ei reprezintă aici autoritatea, cel puțin până ajungem în Colonia Lowell și ne instituim propriul nostru guvern… În orice caz, nu s-a produs nici o daună reală. Pe tine nu te incomodează nicicum declarația lor conform căreia faptele tale au fost „de neconceput”.
Cu două seri înainte avusese loc o petrecere celebrând jumătatea distanței de la Pământ la Marte. Max flirtase preț de peste o oră cu drăgălașa Angela Rendino, una dintre secretarele lui Macmillan. Nesăratul scoțian îl luase deoparte și-i sugerase s-o lase în pace pe Angela.
— Las-o pe ea să-mi spună asta, zisese în mod logic Max.
— Este o tânără fără experiență, replicase Macmillan. Şi este prea fină ca să-ți spună cât de respingător este umorul dumitale animalic.
Până atunci Max se distrase grozav.
— Şi care-i treaba ta aici, comandante? întrebase el, după ce întâi dăduse pe gât încă un cocteil margarita. E gagicuța ta sau ce?
Ian Macmillan se făcuse stacojia de mânie.
— Domnule Puckett, îi răspunsese peste câteva secunde, dacă nu-ți îmbunătățești comportamentul, voi fi silit să te închid în cabina dumitale.
Confruntarea Cu Macmillan îi stricase seara lui Max. Comandantul făcuse uz de autoritatea lui într-o situație evident personală și asta îl făcuse pe Max să se aprindă. Revenise în cabina pe care o împărțea cu alt american, Dave Denison, un pădurar melancolic din statul Oregon, și dădu gata rapid o sticlă întreagă de tequila. Bine amețit, Max devenise deprimat și i se făcuse dor de casă. Hotărâse atunci să se ducă la centrul de comunicații și să-i telefoneze fratelui său Clyde, în Arkansas.
Deja se făcuse foarte târziu. Ca să ajungă la complexul de comunicații, Max trebuia să traverseze întreaga navă, să treacă mai întâi pe lângă salonul comun în care tocmai se terminase petrecerea, și apoi pe lângă camerele ofițerilor. În aripa centrală, Max îl zărise în treacăt pe Ian Macmillan, braț la braț cu Angela Rendino, intrând în apartamentul privat al comandantului.