— Să nu mai vorbim despre Kimberly, zise el. Şi așa avem destul de puțin de stat împreună… Te-ai gândit la propunerea mea?
Eponine oftă.
— Da, m-am gândit, Walter. Şi cu toate că-mi placi și-mi face plăcere să fac dragoste cu tine, aranjamentul pe care-l propui seamănă prea mult cu o tocmeală… În plus, cred că aici e vorba mai mult de ego-ul tău. Dacă nu mă înșel, tu-l preferi pe Malcolm…
— Malcolm n-are nici o treabă cu noi, o întrerupse Walter. Mi-e prieten bun de mulți ani, chiar din primele zile când am intrat în centrul de detenție din Georgia. Cântăm împreună. Facem sex când suntem amândoi singuri. Suntem suflete pereche.
— Ştiu, știu… De fapt, nu Malcolm e subiectul central. Ceea ce mă deranjează este mai degrabă treaba în principiu. Eu chiar te plac, Walter, știi asta. Dar…
Glasul i se frânse în timp ce se lupta cu sentimentele confuze.
— Am plecat de trei săptămâni de pe Pământ, rosti Walter, și mai avem șase săptămâni până ajungem pe Marte. Sunt cel mai masiv bărbat din Santa Maria. Dacă spun că ești iubita mea, nimeni n-o să te deranjeze în astea șase săptămâni.
Eponine își aminti o scenă neplăcută din chiar dimineața aceea, când doi deținuți discutau ce simplu era să comiți un viol în zona alocată condamnaților. Ştiuseră că ea îi auzea, dar nu făcuseră nici un efort să vorbească mai încet.
Într-un târziu, se abandonă în brațele uriașe ale lui Walter.
— În regulă. Dar să nu te aștepți la prea multe… Sunt genul de femeie dificilă…
— Cred că s-ar putea ca Walter să aibă probleme cu inima, spuse în șoaptă Eponine.
Era miezul nopții și celelalte două colege de cameră ale lor dormeau. În patul de sub Eponine, Kimberly era încă amețită de kokomo pe care îl fumase cu două ore înainte. I-ar fi fost imposibil să doarmă încă câteva ore bune.
— Regulile din nava asta sunt al dracu' de tâmpite. Hristoase, până și în Pueblo Detention Complex erau mai puține reguli! De ce dracu' nu putem rămâne în zonele comune și după miezul nopții? Ce rău facem?
— Are din când în când dureri în piept și, dacă facem sex mult timp, se plânge după aceea că nu poate să respire ca lumea… Crezi că ai putea să te uiți puțin la el?
— Şi cum rămâne cu Marcello? Ha! Ce tâmpit! Îmi spune că pot rămâne trează toată noaptea, dacă vreau să vin în camera lui. Dar eu stau cu Toshio. Ce crede că face? Nici chiar paznicii nu se pot băga peste regele japonez… Ce-ai spus?
Eponine se ridică într-un cot și se aplecă peste marginea patului.
— Walter Brackeen, Kim, zise ea. Vorbesc despre Walter Brackeen. Poți să te domolești suficient ca să fii atentă la ce-ți zic?
— În regulă, în regulă. Ce-i cu Walter al tău? Ce vrea? Toți vor ceva de la regele japonez. Cred că asta mă face regină, cel puțin într-un fel…
— Cred că Walter stă prost cu inima, repetă exasperată Eponine cu glas puternic. Aș vrea să te uiți la el.
— Sst, răspunse Kimberly. Or să vină să ne umfle, cum au făcut cu nebuna aia de suedeză… Rahat, Ep, eu nu sunt medic! Pot să spun când bătăile inimii sunt neregulate, dar asta-i tot… Ar trebui să-l duci pe Walter la deținutul ăla medic care-i chiar cardiolog — cum îi spune? — ăla liniștit, care stă singur când nu consultă pe cineva…
— Robert Turner.
— Așa… foarte profesionist, singuratic, distant, niciodată nu vorbește decât foarte profesional. Ți-e greu să crezi c-a zburat capetele a trei oameni într-o sală de tribunal, e pur și simplu de neimaginat…
— De unde știi asta?
— Mi-a spus Marcello. Eram curioasă, râdeam cu el, mă tachina și-mi zicea chestii ca „japonezul ăla te face să gemi?” și „ce zici de doctorul ăla liniștit, el te poate face să gemi?”…
— Doamne, Kim, te-ai culcat și cu Marcello? întrebă Eponine de-a dreptul alarmată.
— Numai de două ori, râse prietena ei. Vorbește mai bine decât regulează. Şi ce plin de el este! Cel puțin regele japonez știe să aprecieze.
— Nakamura știe?
— Mă crezi nebună? Nu vreau să mor. Dar ar intra la bănuieli… N-am s-o mai fac, dar dacă Turner ăla mi-ar șopti la ureche, m-aș umezi toată…
Kimberly continuă să bată câmpii. Eponine se gândi scurt la Robert Turner. O examinase la scurt timp după lansare, când îi apăruseră niște pete ciudate. Nici măcar nu mi-a remarcat corpul, își aminti. A fost un consult întru totul profesionist.
Şi-o scoase din minte pe Kimberly și se concentră asupra imaginii chipeșului doctor. Fu surprinsă să descopere că simțea o scânteie de interes romantic. În mod categoric, doctorul avea ceva misterios, căci nimic din personalitatea sau din felul lui de a fi nu era câtuși de puțin compatibil cu o dublă crimă. Trebuie să fie o poveste interesantă, gândi ea.
Eponine visa. Era același coșmar pe care îl avea pentru a suta oară de la crimă. Profesorul Moreau zăcea cu ochii deschiși pe podeaua biroului său, cu sângele șiroindu-i din piept. Ea se duse la lighean, spălă cuțitul mare și-l puse la loc pe masa din bucătărie. În timp ce pășea peste cadavru, ochii odioși se deschiseră. Văzu nebunia lor sălbatică. El își întinse brațele s-o apuce…
— Infirmieră Henderson! Infirmieră Henderson! Ciocănitul în ușă era mai puternic. Eponine se trezi din vis și se frecă la ochi. Kimberly și una dintre colegele lor de cameră ajunseră la ușă aproape simultan.
În prag stătea prietenul lui Walter, Malcolm Peabody, un alb micuț, efeminat, trecut de patruzeci de ani. Era agitat.
— Doctorii' Turner m-a trimis după o infirmieră. Vino repede. Walter a avut un atac de cord.
În timp ce Kimberly începea să se îmbrace, Eponine se lăsă să lunece de pe patul ei.
— Cum se simte? întrebă ea, punându-și capotul. A murit?
Malcolm fu pe moment derutat.
— Oh, salut, Eponine, spuse moale. Uitasem că tu și infirmiera Henderson… Când am plecat eu, mai respira.
Având grijă să țină tot timpul un picior pe podea, Eponine ieși grăbită pe ușă, porni pe coridor, intră în zona comună și apoi în zona bărbaților. Alarmele sunară în timp ce monitoarele principale îi urmăreau înaintarea. Când ajunse la intrarea în aripa lui Walter, Eponine se opri o clipă ca să-și tragă sufletul.
O mulțime de oameni stătea pe coridor în fața camerei lui Walter. Ușa era larg deschisă și treimea inferioară a corpului său zăcea afară, în hol. Eponine își croi drum prin mulțime și intră în cameră.
Turner era îngenuncheat lângă pacient, ținând stimulatoarele electronice pe pieptul gol al lui Walter. Corpul masivului bărbat sărea înapoi la fiecare șoc, apoi se ridica ușor de la podea înainte ca medicul să-l împingă la loc.
La sosirea lui Eponine, Turner ridică privirea.
— Tu ești infirmiera? întrebă cu bruschețe.
Preț de o clipă, Eponine rămase fără glas. Şi stânjenită. Prietenul ei era aici pe moarte sau mort, iar ea nu se putea gândi decât la ochii perfect albaștri ai lui Turner.
— Nu, spuse într-un târziu, clar fâstâcită. Eu sunt prietena.. Infirmiera Henderson e colega mea de cameră… Trebuie să sosească din clipă în clipă.
În acel moment, sosiră Kimberly și doi paznici ASI.
— Inima i s-a oprit complet acum patruzeci și cinci de secunde, îi spuse Turner lui Kimberly. E prea târziu să-l mai ducem la infirmerie. Am să-l deschid și am să încerc să folosesc stimulatorul Komori. Ți-ai adus mănușile?
În timp ce Kimberly își trăgea mănușile, Turner îi ordonă mulțimii să se îndepărteze de pacient. Eponine nu se mișcă. Când paznicii o apucară de brațe, medicul mormăi ceva și paznicii îi dădură drumul.