Turner îi înmână lui Kimberly trusa lui de ustensile chirurgicale și apoi, lucrând cu o viteză și o îndemânare incredibilă, practică o incizie adâncă în pieptul lui Walter. Răsfrânse în exterior pielea, dezgolind inima.
— Ai mai trecut prin procedura asta, infirmieră Henderson? întrebă el.
— Nu.
— Stimulatorul Komori este un dispozitiv electrochimic care se atașează la inimă, silind-o să bată și să continue să pompeze sângele. Dacă starea patologică este temporară, de pildă un cheag de sânge sau o valvulă convulsivă, problema poate fi uneori rezolvată, iar inima pacientului va începe să funcționeze din nou.
Introduse stimulatorul Komori (care avea dimensiunea unui timbru poștal) în spatele ventriculului stâng și-l alimentă cu energie de la un sistem de control portabil de pe podea. După trei-patru secunde, inima lui Walter începu să bată rar.
— Acum avem aproximativ opt minute ca să găsim problema, mormăi medicul pentru sine.
Termină analiza principalelor subsisteme ale organului în mai puțin de un minut.
— Nu sunt cheaguri și nici vase de sânge sau valvule în stare proastă… Atunci de ce a încetat să bată?
Ridică delicat inima care pulsa și inspectă mușchiul de dedesubt. Țesutul muscular din jurul auriculului drept era decolorat și moale. Îl atinse foarte ușor cu capătul unuia dintre ustensilele ascuțite și din țesut se desprinseră porțiuni.
— Dumnezeule, ce-o mai fi și asta? rosti el.
În timp ce ținea inima sus, aceasta se contractă din nou și una dintre structurile fibroase lungi din mijlocul țesutului muscular decolorat începu să se desfacă.
— Ce…? Turner clipi de două ori și-și puse mâna dreaptă pe obraz. Privește aici, infirmieră Henderson, spuse el liniștit E absolut uimitor. Mușchii s-au atrofiat complet. N-am mai văzut așa ceva… Nu-l putem ajuta pe omul ăsta.
Ochii lui Eponine se umplură de lacrimi în timp ce Turner extrase stimulatorul, iar inima lui Walter se opri din nou. Kimberly începu să scoată clemele care țineau pielea din jurul inimii, însă medicul o opri.
— Nu încă. Să-l ducem la infirmerie, ca să-i fac autopsie în toată regula. Vreau să aflu tot ce se poate afla.
Paznicii și doi dintre colegii de cameră ai lui Walter îl puseră pe o targă pe bărbatul masiv și-l luară de acolo. Malcolm Peabody hohotea fără zgomot pe patul lui Walter. Eponine se duse la el. Se îmbrățișară în tăcere și apoi rămaseră alături, ținându-se de mână, cea mai mare parte a estului nopții.
— Tu vei avea grijă aici, în timp ce eu sunt înăuntru, îi spuse comandantul Macmillan subalternului său Dmitri Ulanov, un inginer rus tânăr și chipeș. În toate situațiile, principala ta responsabilitate e siguranța pasagerilor și a echipajului. Dacă auzi sau vezi ceva amenințător sau chiar suspect, îndepărtează Pinta de Rama.
Era dimineața primei misiuni de recunoaștere din Pinta în interiorul lui Rama. Nava pământeană andocase în ziua precedentă pe unul dintre capetele discoidale ale uriașei nave spațiale. Pinta fusese parcată chiar lângă ecluza externă, cam în același loc ca expedițiile ramane precedente din 2130 și 2200.
Ca parte a pregătirilor pentru ieșirea inițială, Kenji informase cu o seară în urmă grupul de exploratori asupra geografiei primelor două nave Rama. Când terminase, fusese abordat de Max.
— Crezi că Rama noastră va semăna cu toate fotografiile alea pe care ni le-ai arătat? întrebase acesta.
— Nu chiar, răspunsese Kenji. Mă aștept la unele schimbări. Nu uita că în înregistrarea video s-a spus că undeva în Rama a fost construit un habitat terestru. Totuși,
deoarece exteriorul acestei nave este identic cu al celorlalte două, nu cred că totul dinăuntru va fi schimbat. Max păruse nedumerit.
— Toate astea mă depășesc, clătinase din cap. Apropo, adăugase după câteva secunde, ești sigur că nu ești răspunzător de faptul că mă aflu în grupul de explorare?
— Ți-am mai spus și azi după-amiază: nici unul dintre cei care suntem la bordul Pintei nu avem nici o legătură cu selectarea membrilor grupului. Toți șaisprezece au fost aleși de ASI și AII, de pe Pământ.
— Dar de ce am fost echipat cu afurisitul ăsta de arsenal? Am o mitralieră cu laser de ultimul tip, grenade cu autoghidare, ba chiar și un set de mine ultrasensibile. Am mai multă putere de foc decât în timpul invaziei de menținere a păcii în Belize.
Kenji zâmbise.
— Comandantul Macmillan și mulți membri ai personalului militar de la Cartierul General CGE încă mai cred că toată afacerea e o capcană. În această operație de cercetare tu ești „soldat”. Credința mea personală este că nici una dintre armele tale nu va fi necesară.
Max încă mai bombănea în dimineața următoare când Macmillan îl lăsă la comandă pe Dmitri Ulanov și conduse el însuși grupul în Rama. Cu toate că se afla în imponderabilitate, echipamentul militar pe care Max îl purta deasupra costumului spațial era masiv și-i limita serios libertatea de mișcare.
— Treaba asta-i caraghioasă, mormăi el în surdină. Eu sunt fermier, nu un afurisit de comando.
Prima surpriză veni la numai câteva minute după ce exploratorii intraseră în ecluza externă. După un drum relativ scurt printr-un coridor lat, ajunseră la o încăpere circulară din care trei tunele duceau mai adânc în interiorul navei extraterestre. Două tunele erau blocate de mai multe porți metalice. Macmillan îl chemă pe Kenji pentru consultare.
— Proiectul acesta este total diferit, spuse Kenji ca răspuns la întrebările comandantului. Am putea foarte bine să renunțăm la hărți.
— Atunci trebuie să înaintăm pe tunelul neblocat? întrebă Macmillan.
— Asta-i sugestia dumneavoastră, răspunse Kenji, iar eu nu văd altă alternativă, în afara întoarcerii în Pinta.
Cei șaisprezece bărbați înaintară încet prin tunelul deschis. La fiecare câteva minute, lansau rachete de semnalizare în față, ca să poată vedea pe unde mergeau. După vreo cinci sute de metri, în capătul opus al tunelului apărură pe neașteptate două siluete mici. Cei patru soldați plus Macmillan își scoaseră binoclurile.
— Vin către noi, spuse agitat un soldat.
— Fir-aș al naibii, rosti Max simțind un fior rece pe șira spinării, e Abraham Lincoln!
— Şi o femeie într-un fel de uniformă, adăugă altul.
— Pregătiți-vă să trageți, comandă Ian Macmillan. Cei patru soldați trecură în fruntea grupului și îngenuncheară, cu armele ațintite în josul tunelului.
— Stai! strigă Macmillan când siluetele ciudate ajunseră la două sute de metri de grupul de explorare.
Abraham Lincoln și Benita Garcia se opriră.
— Declarați-vă scopul, îl auziră pe comandant strigând.
— Suntem aici să vă întâmpinăm, rosti Abraham Lincoln cu un glas puternic, profund.
— Şi să vă ducem în Noul Eden, adăugă Benita Garcia.
Macmillan era total derutat. Nu știa ce să facă mai departe. În timp ce ezita, exploratorii vorbeau între ei.
— E Abraham Lincoln, întors ca o stafie, spuse americanul Terry Snyder.
— Cealaltă e Benita Garcia — i-am văzut cândva statuia în Mexico City.
— Să ieșim dracului de aici. Locul ăsta îmi dă fiori.
— Ce-or fi căutând stafiile pe orbita lui Marte?
— Scuzați-mă, domnule comandant, vorbi într-un târziu Kenji. Ce intenționați să faceți acum?