Scoțianul se întoarse cu fața la expertul în nave Rama.
— Firește, e dificil de decis ce acțiune trebuie întreprinsă, mormăi el. Cei doi arată cu siguranță destul de inofensivi, dar să nu uităm de calul troian. Ha! Watanabe, tu ce propui?
— Să mă duc înainte, poate singur, poate însoțit de un soldat, să vorbesc cu ei. Atunci vom ști…
— Este un act de curaj din partea ta, Watanabe, dar nu-i nevoie. Nu, vom merge cu toții. Cu precauție, bineînțeles. Lăsăm în urmă doi oameni ca să raporteze în caz că suntem lichidați de o armă cu raze sau mai știu eu ce.
Își deschise radioul.
— Ulanov, aici Macmillan. Am întâlnit două ființe — sunt fie oameni, fie deghizați în oameni. Unul seamănă cu Abraham Lincoln, celălalt cu faimoasa astronaută mexicancă… Ce-ai zis, Dmitri? Da, ai înțeles corect. Lincoln și Garcia. Ne-am întâlnit cu Lincoln și Garcia într-un tunel din Rama. Poți raporta asta celorlalți… Acum îi las pe Snyder și Finzi aici, în timp ce noi, restul, avansăm spre ei. Cele două siluete nu se mișcară, pe când cei paisprezece exploratori se apropiau. Soldații erau dispuși în fața grupului, gata să tragă la primul semn suspect.
— Bun venit în Rama, spuse Abraham Lincoln când primul cercetaș ajunse la douăzeci de metri. Suntem aici ca să vă escortăm la noile voastre cămine.
Macmillan nu răspunse imediat. Cel care rupse tăcerea fu Max, care nu mai putea rezista.
— Ești o stafie? strigă el. Adică, chiar ești Abraham Lincoln?
— Bineînțeles că nu. Atât eu cât și Benita Garcia suntem bioți umani. În Noul Eden veți găsi cinci categorii de bioți umani, fiecare proiectat cu capacități specifice pentru a-i scuti pe oameni de sarcinile obositoare și repetate. Domeniile mele de specialitate sunt activitatea clerică și legală, ținerea contabilității și a finanțelor gospodăriei, administrația casei și a biroului, și alte sarcini de organizare.
Max era năuc. Ignorând ordinul comandantului de „a Sta în spate”, se apropie la câțiva centimetri de Lincoln.
— Ăsta-i un fel de robot, îngână pentru sine. (Sfidând orice pericol posibil, întinse mâna și puse degetele pe fața lui Lincoln, atingând mai întâi pielea din jurul nasului, apoi pipăind mustața și barba lungă și neagră.) Incredibil! spuse cu glas tare. Absolut incredibil!
— Am fost confecționați cu mare grijă față de detalii, încuviință Lincoln. Pielea noastră este similară din punct de vedere chimic cu a voastră, iar ochii noștri funcționează pe aceleași principii optice de bază, însă nu suntem creaturi dinamice, în constantă reînnoire ca voi. Subsistemele noastre trebuie întreținute și uneori chiar înlocuite de către tehnicieni.
Curajul lui Max împrăștiase toată încordarea. Acum, întregul grup de exploratori, inclusiv Macmillan îi pipăiau și-i împungeau pe bioți.
Pe durata examinării, atât Lincoln cât și Garcia răspunseră la întrebările privitoare la proiectarea și implementarea lor. La un moment dat, Kenji își dădu seama că Max se retrăsese și stătea singur lângă unul dintre pereții tunelului.
— Care-i problema? întrebă el. Max clătină din cap.
— Ce fel de geniu a putut realiza ceva ca ăștia doi? E pur și simplu de speriat. Tăcu câteva secunde. Oi fi eu ciudat, dar bioții mă îngrozesc mai mult decât cilindrul ăsta uriaș.
Lincoln și Garcia porniră cu grupul de exploratori spre capătul tunelului. După câteva secunde, în perete se deschise o ușă și bioții le făcură semn oamenilor să intre. La întrebarea lui Macmillan, explicară că pătrundeau într-un „dispozitiv de transport” care avea să-i ducă la periferia habitatului Pământ.
Macmillan îi transmise lui Ulanov spusele bioților și-i dădu ordin adjunctului său să plece, dacă în patruzeci și opt de ore nu avea nici o veste de la ei.
Călătoria cu metroul fu uluitoare, amintindu-i lui Max de uriașul montagne russe de la Expoziția Națională din Dallas. Vehiculul în formă de glonț gonea în lungul unei piste tubulare elicoidale, care cobora de la capătul nordic în formă de emisferă al lui Rama spre Câmpia Centrală de dedesubt. În exteriorul tubului, care era învelit într-un material plastic, dur și transparent, Kenji și ceilalți zăriră în treacăt vasta rețea de scări mobile și fixe care traversa același teritoriu ca și vehiculul lor. Dar nu văzură incomparabilele priveliști raportate de precedenții exploratori ai lui Rama — vederea spre sud era blocată de un perete cenușiu de metal, foarte înalt.
Drumul dură mai puțin de cinci minute, după care fură lăsați într-o zonă inelară închisă, care înconjura complet habitatul Pământ. Când exploratorii ieșiră din metrou, imponderabilitatea în care trăiseră de când părăsiseră Pământul dispăruse. Gravitatea era aproape de normal.
— Atmosfera din acest coridor, ca și din Noul Eden, este exact ca a planetei voastre natale, spuse biotul Lincoln. Însămi la fel stau lucrurile în zona din dreapta, în exteriorul pereților care vă protejează habitatul.
Inelul care înconjura Noul Eden era slab luminat, astfel încât coloniștii nu erau pregătiți pentru lumina strălucitoare a soarelui care îi întâmpină când ușa uriașă se deschise și pătrunseră în noua lor lume. Pe scurtul drum până la gara din apropiere, își ținură în mână căștile. Bărbații trecură pe lângă clădiri pustii pe ambele părți ale drumului — structuri mici care putea fi case sau magazine, precum și pe lângă una mai mare („Asta va fi o școală elementară”, îi informă Garcia) aflată chiar vizavi de gară.
Când sosiră, îi aștepta un tren. Vagonul aerodinamic cu scaune noi, confortabile și un afișaj electronic permanent actualizat, gonea în liniște spre centrul Noului Eden unde aveau să ia parte la o „prezentare mai extinsă”, conform spuselor biotului Lincoln. Trenul goni mai întâi pe malul unui lac frumos și cristalin („Lacul Shakespeare”, anunță Garcia), apoi coti la stânga, îndepărtându-se de pereții cenușiu-deschis care împrejmuiau colonia. În ultima parte a călătoriei, priveliștea din dreapta fu dominată de un munte mare, golaș.
Pe toată durata drumului, contingentul din Pinta fu foarte tăcut. Erau cu toții absolut copleșiți. Nici chiar în bogata imaginație a lui Kenji nu exista ceva care să fi semănat cu ceea ce vedeau. Totul era mult prea mare, mult mai impunător decât își imaginaseră.
Orașul central, în care proiectanții Noului Eden amplasaseră toate clădirile importante, fu ultimul motiv de uluială. Exploratorii rămaseră tăcuți și se uitară înmărmuriți la întinderea de structuri mari și impresionante ce formau inima coloniei. Faptul că erau încă pustii nu făceau decât să accentueze aura mistică a întregii experiențe. Kenji și Max intrară ultimii în edificiul care avea să găzduiască ședința.
— Ce părere ai? îl întrebă Kenji pe Max stând în vârful scării clădirii administrative și trecând în revistă uimitorul complex din jurul lor.
— Nu pot gândi, răspunse celălalt, vizibil uluit. Întreg locul ăsta sfidează gândirea. Este raiul, Țara Minunilor lui Alice, și toate basmele copilăriei mele adunate într-un singur loc. Mă tot ciupesc ca să mă asigur că nu visez.
— Pe ecranul din fața voastră, spuse biotul Lincoln, se află o hartă a Noului Eden. Fiecăruia dintre voi i se va da un pachet complet de hărți cu toate drumurile și structurile din colonie. Ne aflăm aici, în Orașul Central, care a fost proiectat drept centru administrativ al Noului Eden. În cele patru colțuri ale dreptunghiului care este împrejmuit de zidul exterior au fost construite locuințe, magazine, birouri și școli. Pentru că denumirea acestor patru așezări va fi lăsată la latitudinea locuitorilor, astăzi ne vom referi la ele ca satele din nord-est, nord-vest, sud-est și sud-vest. În felul acesta, păstrăm convenția adaptată de primii exploratori de pe Pământ conform căreia capătul lui Rama, unde este andocată nava voastră spațială, este nordul…