Richard se aplecă peste umărul ei să se uite la fotografii. În timp ce făcea asta, o mângâie ușor.
— Seamănă întrucâtva cu prințul, comentă el moale, dar cred că aduce mai mult cu mama ei.
— Genevieve a fost extrem de cooperantă, adăugă Kenji, ceea ce m-a surprins, ținând cont cât a suferit în timpul isteriei mass-media din 2238. Mi-a răspuns cu multă răbdare la întrebări. Intenționam să fac din ea una dintre piesele centrale ale cărții despre Newton, până când editorul meu m-a convins să renunț complet la proiect.
— Câți dintre astronauții din Newton mai trăiesc? întrebă Richard.
— Sabatini, Tabori și Yamanaka, răspunse Kenji. David Brown a suferit un accident cerebral și a murit șase luni mai târziu în împrejurări oarecum neobișnuite. Cred că asta a fost în 2208. Amiralul Heilmann a murit de cancer cam prin 2214. Irina Turgheniev a suferit o prăbușire mentală totală, victimă a sindromului „Întoarcerea pe Pământ” identificat la unii dintre astronauții secolului XXI, și până la urmă s-a sinucis în 2211.
Nicole încă se mai lupta cu emoțiile.
— Până acum trei seri, nu i-am spus lui Richard sau copiilor că Henry a fost tatăl lui Genevieve, le destăinui ea soților Watanabe când camera se cufundă în tăcere. Când trăiam pe Pământ, numai tata știa adevărul. S-ar putea ca Henry să fi bănuit, dar n-a știut cu certitudine. Apoi, când mi-ai vorbit de Genevieve, mi-am dat seama că eu trebuia să fiu cea care să-i spună familiei mele. Eu…
Glasul i se frânse și ochii i se umplură iar de lacrimi. Își șterse fața cu un șervețel dat de Nai.
— Scuzați-mă, nu obișnuiesc să mă comport așa. A fost pur și simplu un șoc să văd fotografiile și să-mi amintesc atâtea lucruri…
— În Rama II și apoi la Baza de Tranzit, zise Richard, Nicole a fost un model de stabilitate. Era ca o stâncă. Indiferent cu ce ne confruntam, indiferent de cât de bizare erau lucrurile, ea era de neclintit. Copiii, Michael O'Toole și eu depindeam cu toții de ea. E foarte straniu s-o văd…
— Ajunge! exclamă Nicole după ce-și șterse fața și puse deoparte fotografia. Să continuăm cu alte subiecte. Să vorbim despre astronauții misiunii Newton — mai ales despre Francesca Sabatini. A obținut ce-a vrut? Faimă și bogății?
— Din belșug, răspunse Kenji. Eu nu eram născut în perioada ei de glorie din primul deceniu al secolului, dar chiar și acum este renumită. A fost una dintre persoanele intervievate de curând cu privire la însemnătatea recolonizării lui Marte.
Nicole se aplecă în scaun.
— Nu ți-am spus în timpul cinei, dar sunt convinsă că Francesca și Brown l-au drogat pe Borzov, provocându-i simptome de apendicită. Tot ea m-a lăsat intenționat în fundul puțului din New York. Era lipsită de orice scrupule.
Kenji rămase tăcut câteva secunde.
— În 2208, chiar înainte ca Brown să moară, în starea lui generală de inconștiență a avut și unele perioade de luciditate. În timpul unei astfel de perioade, a dat un interviu fantastic în care a mărturisit că era parțial răspunzător de moartea lui Borzov și a implicat-o pe Francesca în dispariția ta. Signora Sabatini a susținut că întreaga poveste era „o aiureală — dejecțiile demente ale unui creier bolnav” și a pretins revistei daune în valoare de o sută de milioane de mărci, iar apoi treaba s-a aranjat fără să se ajungă la tribunal. Revista l-a concediat pe reporter și i-a cerut oficial scuze Francescăi.
— Francesca întotdeauna câștigă până la urmă, comentă Nicole.
— Aproape că am reînviat întreaga poveste acum trei ani, când mă documentam pentru carte, urmă Kenji. Întrucât trecuseră mai mult de douăzeci și cinci de ani, toate datele privitoare la misiunea Newton erau de domeniul public și, ca atare, la dispoziția oricărui le solicita. Am găsit conținutul calculatorului tău personal, inclusiv cubul de date care trebuie să fi venit de la Henry, împrăștiat prin telemetrie. M-am convins că interviul dat de Brown conținuse unele adevăruri.
— Şi ce s-a întâmplat?
— M-am dus să-i iau un interviu Francescăi la palatul ei din Sorrento. Curând după aceea, am încetat să lucrez la carte…
Kenji ezită o clipă. Ar trebui să spun mai mult? se întrebă el. Se uită la soția lui iubitoare. Nu, nu-i nici momentul, nici locul.
— Îmi pare rău, Richard.
Richard era aproape adormit când auzi în dormitor glasul încet al soției sale.
— Mmm? Ai spus ceva, dragă?
— Îmi pare rău, repetă Nicole. Se rostogoli mai aproape de el și-i luă mâna pe sub pătură. Trebuia să-ți fi spus de mult de Henry… Mai ești supărat?
— Nici n-am fost supărat. Surprins, da, poate chiar uluit. Dar nu supărat. Ai avut motivele tale ca să păstrezi secretul. În plus, asta s-a întâmplat în urmă, pe Pământ, într-o altă viață. Dacă mi-ai fi spus când ne-am cunoscut, s-ar fi putut să conteze. S-ar fi putut să fiu gelos, și aproape sigur m-aș fi simțit inferior. Dar acum, nu.
Nicole se întinse și-l sărută.
— Te iubesc, Richard Wakefield, spuse ea.
— Şi eu te iubesc.
Kenji și Nai făcură dragoste pentru prima dată de când părăsiseră Pinta și femeia adormi aproape imediat, Kenji însă era surprinzător de treaz. Stătea întins în pat, gândindu-se la seara petrecută cu familia Wakefield. Dintr-un anume motiv, în minte îi reveni imaginea Francescăi Sabatini. Cea mai frumoasă femeie de șaptezeci de ani pe care a văzut-o vreodată, fu primul lui gând. Şi ce viață fan-tastică!
Își aminti cu claritate după-amiaza de vară când trenul său trăsese în gară la Sorrento. Şoferul taxiului electric recunoscuse imediat adresa.
— Capisco, spusese el o luase în direcția lui „il palazzo Sabatini”.
Francesca locuia într-un hotel transformat care domina golful Napoli. Clădirea avea douăzeci de camere și aparținuse cândva unui prinț din secolul al XVII-lea. Din biroul în care o aștepta pe signora Sabatini să apară, Kenji vedea un telescaun coborând înotătorii pe o pantă abruptă spre golful albastru de dedesubt.
La signora întârzie o jumătate de oră, apoi deveni nerăbdătoare ca să termine interviul. Îi aduse de două ori la cunoștință lui Kenji că acceptase să stea de vorbă cu el, numai pentru că editorul îi spusese că „era un tânăr scriitor de excepție”.
— Să fiu sinceră, spusese într-o engleză excelentă, în stadiul acesta toate discuțiile despre Newton mi se par extrem de plictisitoare.
Interesul față de conversație crescuse în mod considerabil, când Kenji îi pomenise de „noile date” pe care le descoperise, de fișierele din calculatorul personal al lui Nicole ca fuseseră transmise spre Pământ în ultimele săptămâni ale misiunii. Francesca devenise tăcută, chiar gânditoare, când Kenji comparase însemnările lui Nicole cu „mărturisirea” lui David Brown din interviul acordat în 2208.
— Te-am subestimat, zâmbise ea atunci când Kenji o întrebase dacă nu credea că era o coincidență remarcabilă faptul că jurnalul misiunii Newton ținut de Nicole și mărturisirea lui David Brown aveau atâtea puncte concordante.
Nu-i răspunsese direct la nici una dintre întrebări. În schimb se ridicase, insistase ca Kenji să rămână la cină și-i spusese că avea să discute cu el mai târziu.
Pe înserate, în camera lui Kenji din palatul Francescăi sosise un bilet prin care era anunțat că cina avea să fie la 20:30 și că ținuta era obligatorie. La ora programată, un robot îl condusese într-o sufragerie superbă cu pereții acoperiți de picturi și tapiserii, cu candelabre strălucitoare atârnând din tavanul înalt și cu sculpturi delicate peste tot. Masa era pregătită pentru zece persoane. Francesca se afla deja acolo, în picioare lângă un mic robot servitor pe una dintre laturile încăperii enorme.