— Kon ban wa, Watanabe-san, rostise în japoneză în timp ce-i oferea o cupă de șampanie. Renovez zonele principale de ședere, așa că mă tem că vom servi aici cocteilurile. Este cam gauche, cum zic francezii, dar asta-i situația.
Arăta magnific. Părul blond era adunat în vârful capului, susținut de un pieptene mare, cu încrustații. La gât avea un colier de diamante, iar sub el, de un alt colier de diamante, mai larg, atârna un safir uriaș. Rochia fără bretele era albă, cu falduri și pliuri care îi accentuau curbele corpului zvelt. Lui Kenji nu-i venea să creadă că avea șaptezeci de ani.
După ce îl înștiințase că încropise în grabă o cină „în onoarea lui”, îl luase de mână și-l condusese către tapiseriile de pe peretele îndepărtat.
— Te pricepi cât de cât la Aubusson? întrebase ea.
Când el clătinase din cap, Francesca se lansase într-o discuție pe tema istoriei tapiseriilor europene.
O jumătate de oră mai târziu, își ocupase locul din capul mesei. Un profesor de muzică din Napoli și soția actriță, doi fotbaliști bruneți și chipeși, curatorul ruinelor Pompeiului (un bărbat trecut de cincizeci de ani), o poetesă între două vârste și două tinere de douăzeci de ani ocupară celelalte locuri. După o consultare cu Francesca, una dintre tinere se așezase vizavi de Kenji, iar cealaltă lângă el.
La început, jilțul de vizavi de Francesca, din celălalt capăt al mesei, rămăsese gol. Francesca îi șoptise ceva chelnerului-șef și, după cinci minute, un bărbat foarte bătrân, șchiop și aproape orb fu condus în cameră. Kenji îl recunoscuse imediat. Era Janos Tabori.
Masa fusese minunată și conversația însuflețită. Mâncarea fusese servită de chelneri, nu de roboții folosiți peste tot în afara restaurantelor de lux, și fiecare fel de mâncare fusese însoțit de alt soi de vin. Şi ce grup remarcabil! Toată lumea, până și fotbaliștii, vorbeau o engleză acceptabilă. Şi toți erau atât interesați, cât și cunoscători ai istoriei spațiale. Tânăra din fața lui Kenji chiar îi citise cea mai cunoscută carte despre primele explorări ale lui Marte. Pe măsură ce seara se scurgea, Kenji, care pe atunci era un burlac de treizeci de ani, devenise mai puțin inhibat. Totul îl ațâțase — femeile, vinul, discuția despre istorie, poezie și muzică.
O singură dată în timpul celor două ore cât durase masa se amintise de interviul din după-amiaza aceea. În timpul unui moment de lâncezeală în conversație, după desert și înainte de coniac, Francesca aproape că strigase la Janos:
— Japonezul ăsta tânăr — e foarte deștept, să știi — crede c-a găsit dovezi din calculatorul personal al lui Nicole care susțin minciunile alea îngrozitoare pe care le-a spus David înainte de a muri.
Janos nu comentase. Expresia feței nu i se schimbase. Dar după masă îi înmânase lui Kenji un bilet și apoi dispăruse. „În dumneata vorbește numai adevărul, crud, prin urmare ești nedrept”, spunea biletul. „Aglaia Epancina către prințul Mîșkin. Idiotul, de Fiodor Dostoievski.”
Kenji revenise în camera sa de cinci-zece minute, când se auzise o bătaie în ușă. Când deschisese, o văzuse pe tânăra italiană care stătuse vizavi de el la cină. Purta un bikini micuț care îi dezvăluia majoritatea corpului. De asemenea, ținea în mână un costum de baie bărbătesc.
— Domnule Watanabe, spusese ea cu un zâmbet sexi, vă rog să veniți cu noi să înotăm. Costumul ăsta ar trebui să vi se potrivească.
Kenji simțise un enorm val de dorință pe care nu și-l putuse reprima. Ușor stânjenit, așteptase câteva minute după ce se îmbrăcase și abia apoi i se alăturase femeii de pe hol.
Trei ani mai târziu, pe când stătea în patul său din Noul Eden lângă femeia pe care o iubea, îi fu imposibil să nu-și amintească cu jind de noaptea petrecută în palatul Francescăi. Şase dintre ei luaseră telescaunul spre golf și înotaseră la lumina lunii. La cabana de pe malul apei, băuseră, dansaseră și râseseră. Fusese o noapte de vis.
într-o oră, eram cu toții goi, își aminti Kenji. Planul jocului a fost isteț. Cei doi fotbaliști pentru Francesca. Cele două madone, pentru mine.
Se foi în pat, amintindu-și intensitatea plăcerii lui și râsul Francescăi când îl găsise împreunat cu cele două tinere în șezlongul supradimensionat de lângă golf.
Când, după patru zile, am ajuns la New York, editorul mi-a spus că el considera că trebuie să abandonez proiectul Newton. Nu l-am contrazis. Probabil că eu însumi aș fi propus asta.
11
Ellie era fascinată de figurinele de porțelan. Ridică una dintre ele, o fetiță îmbrăcată într-o rochie de balet albastru-deschis, și o întoarse pe toate părțile.
— Uită-te la asta, Benjy, îi spuse fratelui ei. Cineva a făcut-o singur-singurel.
— Aceea este, de fapt, o copie, zise patronul spaniol al prăvăliei, dar un artist a făcut originalul după care calculatorul a luat mulajul. Procesul de reproducere este acum atât de precis încât până și specialiștilor le este greu să spună care sunt copiile.
— Le-ați adunat pe toate pe Pământ? întrebă Ellie arătând spre suta de figurine de pe masă, închise în mici casete de sticlă.
— Da, răspunse cu mândrie domnul Murillo. Deși eram funcționar în Sevilla — mă ocupam de autorizații pentru construcții și treburi de genul ăsta — , aveam împreună cu soția un mic magazin. Ne-am îndrăgostit de arta porțelanului în urmă cu vreo zece ani și de atunci am devenit colecționari împătimiți.
Doamna Murillo, bătând de asemenea spre cincizeci de ani, ieși din camera din spate, unde despacheta marfa.
— Cu mult înainte de a afla că am fost selectați de ASI, am hotărât ca, indiferent de restricțiile ce ni se vor impune la bagaje în Nina, să luăm cu noi întreaga colecție, spuse ea.
Benjy ținea balerina la numai câțiva centimetri de față.
— Fru-moa-să, zâmbi el larg.
— Mulțumesc, zise Murillo. Speraserăm să întemeiem un club de colecționari în Colonia Lowell. Alți trei-patru pasageri din Nina au adus de asemenea câteva piese.
— Putem să ne uităm la ele? întrebă Ellie. Vom avea mare grijă.
— Sigur, încuviință doamna Murillo. Până la urmă, o dată ce totul se va aranja, vom vinde sau vom da la schimb unele obiecte — bineînțeles, dublurile. În momentul de față, sunt expuse doar pentru a fi admirate.
În timp ce Ellie și Benjy examinau figurinele, în magazin mai intrară câteva persoane. Soții Murillo deschiseseră afacerea numai de câteva zile. Vindeau lumânări, șervețele extravagante și alte mici podoabe casnice.
— N-ai pierdut deloc timpul, Carlos, îi spuse un american bătrân domnului Murillo câteva minute mai târziu.
După salutul lui era evident că și el călătorise în Nina.
— Pentru noi a fost mai simplu, Travis, replică Murillo. Nu suntem decât doi și avem nevoie doar de un loc mic în care să trăim.
— Noi nici acum nu ne-am instalat într-o casă se plânse Travis. Este clar că o să trăim în satul ăsta, dar Chelsea și copii nu găsesc o casă care să le placă… Chelsea e încă speriată de întregul aranjament. Crede că ASI nu ne spune adevărul nici chiar acum.