Lui Nicole trebuiră câteva minute ca să înțeleagă ce se întâmplase în prăvălia cu porțelanuri. Când consideră că Benjy se simțea bine, traversă camera ca să-l sărute pe Patrick înainte de culcare.
— Dar tu? îl întrebă. Ai avut o zi bună?
— În general, răspunse Patrick. Am avut un singur incident neplăcut, în parc. Încearcă să zâmbească. Câțiva dintre băieții noi jucau baschet și m-au invitat să joc și eu… Am fost absolut jalnic. Doi dintre ei au râs de mine.
Nicole îl îmbrățișă lung și cu tandrețe. Patrick e puternic, își zise în drum spre dormitor. Dar chiar și el are nevoie de sprijin. Inspiră adânc. Oare fac ce trebuie? se întrebă pentru a suta oară de când se implicase în toate aspectele planificării coloniei. Mă simt foarte răspunzătoare pentru tot ce este aici. Vreau ca Noul Eden să devină așa cum trebuie… Totuși copiii mei au nevoie să le acord mai mult timp… Voi atinge vreodată echilibrul corect?
Richard era încă treaz când femeia se cuibări lângă el. Îi povesti relatarea lui Benjy.
— Îmi pare rău că n-am putut să-l ajut, spuse Richard, dar sunt anumite lucruri pe care numai o mamă…
Nicole era atât de extenuată, încât adormi înainte ca Richard să-și fi terminat fraza. El îi atinse brațul cu fermitate.
— Nicole, mai este ceva despre care trebuie să discutăm. Din nefericire, nu poate aștepta și s-ar putea să nu avem timp să vorbim între patru ochi mâine dimineață.
Ea îl privi întrebător.
— E vorba despre Katie. Am nevoie cu adevărat de ajutorul tău… mâine seară are loc altă petrecere a tineretului. Dacă ții minte, săptămâna trecută i-am spus lui Katie că se poate duce, dar numai dacă merge și Patrick și dacă se întorc acasă la o oră rezonabilă… Ei bine, în seara asta am văzut-o întâmplător stând în fața oglinzii într-o rochie nouă. Era scurtă și foarte decoltată. Când am întrebat-o de rochie și i-am spus că nu părea ținuta potrivită pentru o petrecere oarecare, a apucat-o furia. A susținut că o „spionez” și apoi m-a informat că sunt „irecuperabil de ignorant” în privința modei.
— Tu ce ai spus?
— Am dojenit-o. Mi-a aruncat o privire de gheață și n-a spus nimic. După câteva minute a plecat de acasă fără un cuvânt. Ceilalți copii și cu mine am cinat fără ea… Katie a venit acasă cu numai treizeci de minute înaintea ta. Mirosea a tutun și a bere. Când am încercat să vorbesc cu ea, a spus doar „Nu mă bate la cap”, apoi s-a dus în camera ei și a trântit ușa.
Mi-a fost frică de asta, gândi Nicole în timp ce stătea culcată în tăcere lângă Richard. Au existat toate semnele încă de când era mică. Katie este sclipitor de deșteaptă, dar în același timp egoistă și impetuoasă…
— Voiam să-i spun că n-are voie să meargă mâine seară la dans, dar apoi mi-am dat seama că este adultă în conformitate cu orice definiție normală, urmă Richard. La urma urmelor, cartea ei de identitate de la biroul administrativ consemnează vârsta de douăzeci și patru de ani. Nu putem s-o tratăm ca pe un copil.
Dar emoțional ar putea avea paisprezece ani, gândi Nicole, foindu-se în timp ce soțul ei începu să treacă în revistă dificultățile pe care le avuseseră cu Katie de la sosirea primilor coloniști în Rama. Pentru ea nu contează nimic în afară de aventură și senzații tari.
Își aminti de ziua pe care o petrecuse cu Katie la spital, cu o săptămână înainte de sosirea coloniștilor din Nina. Katie fusese fascinată de echipamentul medical sofisticat și realmente interesată de felul în care funcționa; totuși, când Nicole sugerase că ar putea lucra în spital până se deschidea universitatea, tânăra răsese.
— Glumești? o întrebase. Nu-mi pot imagina ceva mai plictisitor. Mai ales când vor fi sute de oameni noi de cunoscut.
Nu prea mai avem ce face nici Richard, nici eu, își spuse oftând. Ne poate durea sufletul pentru Katie, și-i putem oferi dragostea noastră, dar ea a decis deja că experiența și cunoștințele noastre sunt irelevante.
În dormitor domnea tăcerea. Nicole se întinse și-l sărută pe Richard.
— Am să vorbesc mâine cu ea despre rochie, îi spuse, dar mă îndoiesc că va fi de vreun folos.
Patrick stătea pe un scaun pliant lângă peretele sălii de gimnastică a școlii. Sorbi din apa minerală și se uită la ceas, în timp ce muzica lentă se termină și cele câteva perechi care dansaseră se opreau. Katie și Olaf Larsen, un suedez înalt al cărui tată făcea parte din personalul lui Macmillan, se sărutară scurt înainte de a pomi, braț la braț, în direcția lui Patrick.
— Olaf și cu mine mergeam afară la o țigară și la o gură de whisky, spuse Katie când ajunseră lângă fratele ei. Nu vii cu noi?
— Am întârziat deja, Katie. Ni s-a spus să fim acasă la douăsprezece și jumătate.
Suedezul îl bătu condescendent pe spate.
— Haide, haide, băiete, las-o mai moale. Sora ta și cu mine ne distrăm de minune.
Olaf era deja beat. Fața lui albă era îmbujorată de băutură și dans. Arătă cu degetul în partea opusă a sălii.
— O vezi pe fata aia cu păr roșu, rochie albă și țâțe mari? O cheamă Beth, e moartă după sex și accesibilă. A așteptat toată seara s-o inviți la dans. Vrei să-ți fac cunoștință cu ea?
Patrick clătină din cap.
— Ascultă, Katie, eu plec, rosti el. Am așteptat aici…
— Încă o jumătate de oră, frățioare, îl întrerupse Katie. Am să ies puțin afară, apoi mă întorc pentru două dansuri. După aceea plecăm. Bine?
Îl sărută pe Patrick pe obraz și porni către ușă cu Olaf. În difuzoarele sălii începu o melodie rapidă. Patrick se uită fascinat la perechile de tineri care se mișcau în ritmul îndrăcit.
— Tu nu dansezi? îl întrebă un tânăr care făcea ocolul ringului.
— Nu, răspunse Patrick. N-am încercat niciodată. Tânărul îi aruncă o privire ciudată, apoi se opri și zâmbi.
— Desigur, faci parte din familia Wakefield… Salut, pe mine mă cheamă Brian Walsh. Sunt din Wisconsin, din mijlocul Statelor Unite. Părinții mei sunt cei care trebuie să organizeze universitatea.
De când ajunseseră la petrecere, cu destule ore în urmă, Patrick nu schimbase mai mult de două cuvinte cu cineva, în afară de Katie. Dădu bucuros mâna cu Brian și amândoi sporovăiră prietenește câteva minute. Brian, care își terminase pe jumătate studiile în ingineria calculatoarelor când familia lui fusese selectată pentru Colonia Lowell, avea douăzeci de ani și era singurul copil la părinți. Era extrem de curios vizavi de experiențele tovarășului său. După ce se acomodară unul cu celălalt, îl întrebă:
— Spune-mi, locul ăsta numit Baza de Tranzit chiar există? Sau face parte dintr-o poveste tâmpită visată de cei de la ASI?
— Nu, răspunse Patrick, uitând că nu trebuia să discute despre astfel de lucruri. Baza de Tranzit există cu adevărat Tata spune că este o stație extraterestră de procesare.
Brian râse.
— Așadar, undeva acolo, lângă Sirius, există un triunghi uriaș construit de o specie superioară necunoscută? Şi scopul lui este să-i ajute pe ei să studieze alte făpturi care călătoresc prin spațiu? Ha! Ăsta-i cel mai fantastic basm pe care l-am auzit vreodată. De fapt, aproape tot ce ne-a spus mama ta la ședința aia deschisă a fost de necrezut. Voi admite, totuși, că atât existența acestei stații spațiale cât și nivelul tehnologic al roboților fac povestea ei mai plauzibilă.