— Tot ce a spus mama era adevărat, încuviință Patrick, iar unele dintre lucrurile cele mai incredibile au fost intenționat lăsate la o parte. De exemplu, mama a avut o conversație cu un țipar cu pelerină, care vorbea în balonașe. De asemenea…
Se opri, amintindu-și de avertismentele lui Nicole. Brian era fascinat.
— Un țipar cu pelerină? De unde știa mama ta ce spune el?
Patrick se uită la ceas.
— Scuză-mă, Brian, dar am venit aici cu sora mea și trebuie să mă întâlnesc cu ea…
— E cea cu rochița roșie foarte decoltată?
Patrick încuviință din cap și Brian îl luă după umeri pe noul său prieten.
— Lasă-mă să-ți dau un sfat, îi zise. Cineva trebuie să stea de vorbă cu sora ta. Felul în care se poartă cu toți tipii îi face să creadă că-i o femeie ușoară.
— Așa-i Katie, îi luă Patrick apărarea. N-a mai cunoscut niciodată pe altcineva în afara familiei.
— Scuze, ridică Brian din umeri. Oricum nu-i treaba mea… Ascultă, vrei să mă suni într-o zi? Mi-a făcut mare plăcere discuția noastră.
Patrick își luă rămas bun și porni către ușă. Unde era Katie? De ce nu se întorsese în sală?
Se afla afară de câteva secunde, când o auzi râzând zgomotos. Katie stătea pe terenul de sport cu trei bărbați, dintre care unul era Olaf Larsen. Fumau toți, râdeau și beau dintr-o sticlă pe care o treceau de la unul la altul.
— Deci ce poziție îți place ție cel mai mult? întrebă un brunet cu mustață.
— Oh, prefer să stau deasupra, râse Katie și luă un gât zdravăn de băutură. În felul ăsta, eu dețin controlul.
— Mie-mi sună bine, încuviință bărbatul, al cărui nume era Andrew.
Chicoti și puse sugestiv mâna pe fundul ei. Katie o dădu la o parte, încă râzând.
— Vino-ncoace, frățioare, strigă ea, chestia asta pe care-o bem e dinamită!
Cei trei bărbați, care o înconjuraseră se îndepărtară ușor de ea la apariția lui Patrick. Deși încă slab și nedezvoltat, înălțimea îl făcea să pară o siluetă impozantă în lumina difuză.
— Eu merg acasă, Katie, anunță Patrick, refuzând sticla, și cred că ar trebui să vii și tu cu mine.
Andrew râse.
— Ce mai gagică ai și tu, Larsen, cu un frate ca dădacă!
Ochii lui Katie fulgerară de mânie. Luă încă o înghițitură din sticlă și i-o trecu lui Olaf. Apoi îl înșfăcă pe Andrew și-l sărută cu sălbăticie pe buze, lipindu-și puternic corpul de al lui.
Patrick era stânjenit. Olaf și al treilea bărbat chiuiră și fluierară, când Andrew îi întoarse lui Katie sărutul. După aproape un minut, Katie se retrase.
— Acum să mergem, Patrick, rosti ea zâmbind, cu ochii ațintiți asupra bărbatului pe care-l sărutase. Cred că ajunge pentru o singură seară.
12
Eponine se uită pe fereastra de la etaj spre panta care cobora lin. DCG-urile acopereau coasta dealului și rețeaua ca un grătar aproape că ascundea solul cafeniu de dedesubt.
— Deci, ce părere ai? întrebă Kimberly. E cu siguranță destul de drăguț. Şi, o dată ce pădurea va fi plantată, vom avea copaci și iarbă, poate chiar o veveriță sau două în fața ferestrei. Ăsta-i categoric un avantaj.
— Ştiu și eu…, răspunse după câteva secunde Eponine. E ceva mai mică decât cea din Positano care mi-a plăcut ieri. Şi am câteva rețineri să locuiesc aici, în Hakone. N-am știut că sunt atâția orientali…
— Ascultă, colega, nu putem aștepta la infinit. Ți-am spus de ieri că ar fi trebuit să mai avem o opțiune de rezervă. Am fost șapte perechi care voiau apartamentul din Positano — și nu-i de mirare, din moment ce în tot satul nu mai rămăseseră decât patru apartamente — , iar noi pur și simplu n-am avut noroc. Tot ce a rămas acum, în afara apartamentelor alea micuțe de deasupra prăvăliilor de pe strada principală din Beauvois — iar eu nu vreau să trăiesc acolo, din cauză că n-ai nici un pic de intimitate — este fie aici, fie în San Miguel. Iar în San Miguel trăiesc toți negrii și marocanii.
Eponine se așeză pe un scaun. Se aflau în camera de zi a unui apartament mic cu două dormitoare. Era mobilată modest, dar corespunzător cu două scaune și o canapea mare ce aveau aceeași culoare maro ca și măsuța dreptunghiulară pentru servit cafea. Apartamentul, care avea o baie mare și o bucătărie mică în afară de camera de zi și cele două dormitoare, era ceva mai mare de o sută de metri pătrați.
Kimberly se plimba nerăbdătoare prin cameră.
— Kim, spuse încet Eponine, îmi pare rău, dar îmi vine greu să mă concentrez asupra alegerii unui apartament, când ni se întâmplă atâtea. Ce-i locul ăsta? Unde ne aflăm? De ce suntem aici?
Mintea îi fugi rapid înapoi la incredibila ședință din urmă cu trei zile, când comandantul Macmillan îi informase că se aflau în interiorul unei nave spațiale construită și echipată de extratereștri „cu scopul de a-i studia pe pământeni”.
Kimberly aprinse o țigară și suflă fumul cu forță în aer. Ridică din umeri.
— Rahat! Nu știu răspunsul la nici una dintre întrebările astea… Dar știu că dacă nu alegem un apartament, vom rămâne cu ce n-a vrut nimeni.
Eponine se uită câteva secunde la prietena ei, apoi oftă.
— Nu cred că s-a procedat prea corect, se plânse ea. Pasagerii din Pinta și Nina au avut posibilitatea să-și aleagă casele înainte ca noi măcar să fi sosit. Suntem obligați să alegem din ce-au refuzat alții.
— La ce te așteptai? Nava noastră căra deținuți — firește că noi căpătăm rebuturile. Dar măcar, în sfârșit, suntem liberi.
— Așadar, vrei să trăiești în apartamentul ăsta? întrebă în cele din urmă Eponine.
— Da, răspunse Kimberly. Şi mai vreau să depun o cerere pentru celelalte două apartamente pe care le-am văzut azi-dimineață, lângă piața din Hakone, în caz că pe ăsta ni-l iau alții. Dacă nu avem o casă sigură după ce se întunecă, mă tem că vom avea realmente belele.
Asta a fost o greșeală, gândi Eponine, în timp ce se uita la Kimberly care se plimba agitată prin cameră. N-ar fi trebuit să accept să-i fiu colegă… Dar ce alternativă tiveam? Locuințele care rămân pentru cei singuri sunt groaznice.
Nu era obișnuită cu schimbări rapide în viața ei. Spre deosebire de Kimberly, care trăise enorm de multe experiențe diverse înainte de a fi condamnată pentru crimă la nouăsprezece ani, Eponine avusese o copilărie și o adolescență oarecum protejate. Crescuse într-un orfelinat de lângă Limoges, în Franța, și până la șaptesprezece ani, când profesorul Moreau o dusese la Paris ca să vadă marile muzee, nu ieșise niciodată din provincia ei natală. Pentru ea fusese o decizie foarte grea să semneze pentru Colonia Lowell. Însă se confrunta cu o detenție pe viață în Bourges și i se oferea șansa libertății pe Marte. După o lungă deliberare, hotărâse în mod curajos să înainteze cererea la ASI.
Fusese selectată datorită faptului că avea un dosar universitar remarcabil, mai ales în domeniul artelor, vorbea fluent engleza și fusese o deținută model. Fișierul ei din baza de date ASI îi identificase cel mai probabil plasament în Colonia Lowell ca „profesoară de teatru sau artă la gimnazii”. În ciuda dificultăților asociate cu faza de călătorie a misiunii după plecarea de pe Pământ, Eponine simțise o răbufnire a adrenalinei și un val de emoție când Marte apăruse pentru prima dată în fereastra de observare a Santei Maria. Avea să fie o viață nouă, pe o planetă nouă.
Cu două zile înaintea întâlnirii programate, paznicii ASI anunțaseră însă că Santa Maria nu avea să folosească navetele de amartizare, așa cum fusese plănuit, ci urma să facă „un ocol temporar pentru a face joncțiunea cu o stație spațială de pe orbita lui Marte”. Anunțul o derută și o îngrijoră pe Eponine. Spre deosebire de majoritatea tovarășilor ei de călătorie, ea citise cu atenție tot materialul ASI pentru coloniști și nu găsise nici o mențiune despre vreo stație spațială pe orbita marțiană.