Abia după ce Santa Maria fu complet descărcată și toți oamenii și proviziile se aflau în Noul Eden, cineva le spuse lui Eponine și celorlalți deținuți ce se întâmpla de fapt. Şi chiar și după expunerea lui Macmillan, foarte puțini deținuți credeau că li se spusese adevărul.
— Haide, haide, exclamase Willis Meeker, chiar ne crede tâmpiți? O mână de extratereștri a construit locul ăsta și toți roboții ăia nebuni? Toată treaba-i o-nscenare. Ne folosesc la testarea unui nou tip de închisoare.
— Willis, replicase Malcolm Peabody, cum rămâne cu ceilalți, care au venit cu Pinta și Nina? Am vorbit cu câțiva dintre ei și sunt oameni normali, adică, nu sunt deținuți. Dacă teoria ta e corectă, ei ce caută aici?
— De unde dracu' să știu eu, poponarule? Nu sunt geniu. Ştiu doar că Macmillan nu ne-a spus-o p-a bună.
Eponine nu-și lăsă incertitudinile privitoare la expunerea lui Macmillan s-o împiedice să meargă cu Kimberly în Orașul Central, ca să depună cererile pentru cele trei apartamente din Hakone. De data asta avură noroc și li se repartiză apartamentul ales la început. Cele două femei petrecură o zi cu mutatul la marginea Pădurii Sherwood, apoi se prezentară la biroul de angajare din complexul administrativ pentru luare în evidență.
Din cauză că celelalte două nave spațiale sosiseră cu mult înainte de Santa Maria, procedurile de integrare a deținuților în viața din Noul Eden erau perfect definite. Kimberly, care avea într-adevăr un dosar remarcabil de infirmieră, fu repartizată imediat la spitalul central.
Eponine avu o întrevedere cu superintendentul școlar și alți patru profesori, înainte de a accepta repartizarea la liceul Central. Noua ei slujbă necesita naveta cu trenul, în timp ce, dacă ar fi acceptat să predea la școala elementară din Hakone, ar fi mers zilnic pe jos. Însă Eponine considera că merită deranjul. Îi plăceau foarte mult directoarea și membrii corpului didactic de la liceu.
La început, ceilalți șapte medici care lucrau în spital se uitară strâmb la cei doi medici deținuți, mai ales la Robert Turner, al cărui dosar îi menționa lapidar crimele brutale fără a detalia vreuna dintre circumstanțele atenuante. După vreo săptămână, în care timp îndemânarea, cunoștințele și extraordinarul lui profesionalism se impuseseră tuturor, personalul îl alesese în unanimitate ca director al spitalului. Turner fu complet uluit de această alegere și promise, în scurtul său discurs de acceptare, să se dedice total binelui coloniei.
Prima lui acțiune oficială fu să propună guvernului provizoriu ca toți cetățenii din Noul Eden să fie supuși unui examen fizic complet astfel ca toate fișierele medicale să poată fi completate la zi. După ce propunerea fu acceptată,
Turner trimise roboții Tiasso prin colonie ca sanitari. Bioții efectuară toate examinările de rutină și adunară datele pe care urmau să le analizeze medicii. Concomitent, amintindu-și de excelenta rețea de date care existase între spitalele din zona metropolitană Dallas, neobositul Turner începu să lucreze cu mai mulți Einsteini la proiectul unui sistem complet informatizat menit să urmărească starea sănătații coloniștilor.
într-o seară din a treia săptămână după ce Santa Maria andocase în Rama, Eponine era singură acasă, ca de obicei (programul zilnic al lui Kimberly fusese deja stabilit — nu era aproape niciodată în apartament Dacă nu lucra în spital, umbla prin oraș cu Toshio Nakamura și acoliții lui), când sună videofonul. Pe monitor apăru fața lui Malcolm Peabody.
— Eponine, vorbi el cu timiditate, vreau să-ți cer o favoare.
— Ce este, Malcolm?
— Acum cinci minute am primit un telefon de la spital, de la medicul Turner. Spune că în datele mele, luate săptămâna trecută de roboții ăia, există niște „nereguli”. Vrea să merg acolo pentru un consult mai amănunțit.
Eponine așteptă răbdătoare mai multe secunde. În cele din urmă, spuse:
— Nu înțeleg. Care-i favoarea? Malcolm trase adânc aer în piept.
— Cred că-i ceva grav. El vrea să mă consulte acum… Vrei să vii cu mine?
— Acum? întrebă Eponine, uitându-se la ceas. E aproape unsprezece noaptea.
într-o străfulgerare, își aminti că Kimberly se plânsese că Turner era „obsedat de muncă, la fel ca infirmierele alea negrese roboți”. Își mai aminti și de uimitorii lui ochi albaștri.
— Bine, îi spuse lui Malcolm. Ne întâlnim în gară, peste zece minute.
Eponine nu prea ieșise noaptea. De când fusese numită profesoară, își petrecea majoritatea serilor lucrând la planurile lecțiilor. într-o sâmbătă seară, ieșise cu Kimberly, Toshio Nakamura și alți câțiva la un restaurant japonez care tocmai se deschisese. Dar mâncarea era ciudată, compania în majoritate orientală, iar mai mulți bărbați, după ce se îmbătaseră, îi făcuseră avansuri jalnice. Kimberly o mustrase că era „țepoasă și fudulă”, dar Eponine refuză invitațiile ulterioare ale colegei de apartament de a ieși în lume.
Ajunse la gară înaintea lui Malcolm. În timp ce-l aștepta să sosească, se minună cât de complet se schimbase satul prin prezența oamenilor. Ia să vedem, gândi ea, Pinta a ajuns aici acum trei luni, Nina la cinci săptămâni după aceea. Deja există prăvălii peste tot atât în jurul gării, cât și în sat. Dacă rămânem aici un an sau doi, colonia nu va putea fi deosebită de Pământ.
Malcolm fu foarte surescitat și vorbăreț în timpul scurtei călătorii cu trenul.
— Cred că-i vorba despre inima mea, îi destăinui. Am dureri ascuțite, chiar de când a murit Walter. La început, am crezut că-i doar o închipuire.
— Nu-și face griji, își liniști Eponine prietenul. Sunt sigură că nu-i nimic cu adevărat grav.
Lui Eponine îi venea greu să-și țină ochii deschiși. Era trecut de trei noaptea. Malcolm dormea pe bancă, lângă ea. Ce face doctorul ăla? se întrebă. A spus că n-o să întârzie mult.
La scurt timp după sosirea lor, Turner îl consultase pe Malcolm cu un stetoscop computerizat iar apoi, spunându-i că avea nevoie de niște „teste mai edificatoare”, îl dusese într-o aripă separată a spitalului. Malcolm revenise în sala de așteptare după o oră. Eponine îl văzu pe medic doar fugar, când îl introdusese pe Malcolm în cabinetul său, la începutul consultului.
— Ești prietena domnului Peabody? întrebă glasul. Eponine probabil că ațipise. Cînd privirea i se limpezi,
văzu frumoșii ochi albaștri ai lui Turner privind-o de la numai un metru. Medicul arăta obosit și supărat.
— Da, încuviință ea încet, încercând să nu-l deranjeze pe bărbatul care dormea cu capul pe umărul ei.
— Va muri foarte curând, spuse Turner. Posibil în următoarele două săptămâni.
Eponine își simți sângele înghețându-i. Oare am auzit bine? se întrebă. A spus că Malcolm va muri în următoarele două săptămâni? Era uimită.
— Va avea nevoie de mult sprijin, urmă medicul.
Se opri o clipă, uitându-se lung la Eponine. Încerca oare să-și amintească unde o mai văzuse?