— Ai să fii în stare să-l ajuți?
— Eu… sper că da, răspunse Eponine. Malcolm începu să se miște.
— Acum trebuie să-l trezim, zise doctorul.
În ochii lui nu exista nici o emoție detectabilă. Pronunțase diagnosticul fără urmă de simțire. Kim are dreptate, gândi Eponine. E un automat, ca roboții Tiasso.
La sugestia lui, Eponine îl însoți pe Malcolm pe un coridor și apoi, într-o cameră plină cu instrumente medicale, Turner îi spuse lui Malcolm:
— Cineva inteligent a ales echipamentul care a fost adus de pe Pământ. Deși avem personal limitat, aparatele de diagnosticare sunt de înaltă clasă.
Se îndreptară toți trei spre un cub transparent cu latura de aproximativ un metru.
— Dispozitivul acesta uimitor se numește proiector de organe, explică el, și poate reconstitui, cu fidelitate și detaliat, aproape toate organele principale din corpul uman. Ce vedem noi acum, când ne uităm înăuntru, este o reprezentare grafică pe calculator a inimii dumitale, domnule Peabody, exact așa cum a apărut acum nouăzeci de minute când ți-am injectat substanțe de contrast.
Arătă spre o cameră alăturată unde, din câte se părea, Malcolm fusese supus la teste.
— In timp ce stăteai pe masa aceea, ai fost scanat de un milion de ori pe secundă de aparatul cu lentile mari. Din localizarea substanței de contrast și din miliardele de scanări instantanee, s-a construit o imagine tridimensională a inimii dumitale.
Se opri o clipă, își mută repede privirea, apoi își fixă ochii asupra lui Malcolm.
— Nu vreau să-ți fie greu, domnule Peabody, dar am vrut să-ți explic cum anume știu ce ți se întâmplă. Trebuie să înțelegi că n-a fost vorba de nici o eroare.
Ochii lui Malcolm erau înnebuniți de frică. Medicul îl luă de mână și-l apropie de cub.
— Privește acolo, pe spatele inimii, aproape de vârf. Vezi rețeaua aceea ciudată și striațiile din țesuturi? Aceia sunt mușchii dumitale cardiaci… și au suferit o descompunere ireparabilă.
Malcolm se holbă în cub parcă o eternitate. Apoi lăsă capul în jos.
— O să mor, domnule doctor? întrebă el. Robert Turner îi luă și cealaltă mână.
— Da, Malcolm, ai să mori. Pe Pământ, am fi putut aștepta un transplant de inimă, dar aici nici nu se pune problema, întrucât nu avem nici echipamentul corespunzător, nici un donator potrivit… Dacă vrei, pot să te deschid și să mă uit direct la inima ta. Dar este extrem de puțin probabil că am să văd ceva care să schimbe diagnosticul.
Malcolm clătină din cap. Lacrimile porniră să-i curgă pe obraji. Eponine își petrecu brațele în jurul omulețului și începu să plângă și ea.
— Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult ca să definitivez diagnosticul, dar într-un caz grav ca acesta trebuie să fiu absolut sigur, spuse Turner.
După câteva clipe, Eponine și Malcolm se îndreptară spre ușă. Malcolm se răsuci în prag.
— Ce fac acum? îl întrebă el pe medic.
— Tot ce-ți place, răspunse Turner.
După plecarea lor, Turner reveni în cabinetul său în care, pe birou, zăceau radiografiile și fișele lui Peabody. Medicul era profund îngrijorat. Practic, era sigur — încă nu putea să știe în mod hotărât până nu făcea autopsia — că inima lui Peabody suferea de același tip de maladie care îl omorâse pe Walter Brackeen în Santa Maria. Cei doi fuseseră prieteni apropiați de mulți ani, încă de la începutul perioadei lor de detenție din Georgia. Era puțin probabil ca amândoi să fi contactat întâmplător aceeași boală de inimă. Dar dacă nu era o coincidență, atunci agentul patogen era transmisibil.
Turner clătină din cap. Orice boală care ataca inima era alarmantă. Dar una contagioasă? Posibilitățile erau îngrozitoare.
Era foarte obosit. Înainte de a-și pune capul pe birou, făcu o listă de referințe asupra virușilor ce afectau inima, pe care dorea să le obțină din banca de date. Apoi adormi instantaneu.
Cincisprezece minute mai târziu, îl trezi brusc telefonul. La celălalt capăt era un Tiasso care suna din camera de urgență.
— Doi Garcia au găsit un corp omenesc în Pădurea Sherwood, iar acum sunt în drum spre noi. Din imaginile pe care le-au transmis, acest caz va necesita implicarea dumneavoastră personală.
Turner se spălă pe mâini, își puse iar halatul și ajunse în camera de urgență înainte ca Garcia să ajungă cu cadavrul. Oricâtă experiență avea, imaginea cadavrului oribil mutilat îl făcu să-și ferească privirea. Capul fusese aproape complet despărțit de corp — atârna doar de o fâșie subțire de mușchi — , iar fața fusese hăcuită și desfigurată, astfel încât nu mai putea fi recunoscută. În plus, în zona genitală se zărea o gaură însângerată.
Cei doi Tiasso se apucară imediat de treabă, spălând sângele și pregătind cadavrul pentru autopsie. Turner se așeză pe un scaun, departe de locul pregătirilor și completă primul raport de deces din Noul Eden.
— Cum se numea? îi întrebă pe bioți.
Un Tiasso cotrobăi prin ceea ce mai rămăsese din îmbrăcămintea mortului și găsi cartea de identitate eliberată de ASI.
— Danni, răspunse biotul, Marcello Danni.
EPITALAM
1
Trenul care venea din Positano era plin. Se opri în mica gară de pe malul Lacului Shakespeare, la jumătatea drumului spre Beauvois, și-și revărsă amestecul de oameni și bioți. Mulți purtau coșulețe cu mâncare, pături și scaune pliante. Câțiva copii alergară din gară pe iarba deasă, proaspăt tunsă, din jurul lacului. Râdeau și se dădeau de-a dura pe panta blândă care acoperea cei o sută cincizeci de metri până la marginea apei.
Pentru cei care nu voiau să stea pe iarbă fuseseră ridicate tribune de lemn vizavi de digul îngust care înainta cincizeci de metri în apă, înainte de a se desface într-o platformă dreptunghiulară. Pe platformă se aflau scaune și un podium cu microfon; acolo avea să-și țină guvernatorul Watanabe discursul de Ziua Stabilirii, după ce se terminau focurile de artificii.
La patruzeci de metri în stânga tribunelor, familiile Wakefield și Watanabe plasaseră o masă lungă acoperită cu o față de masă albastru cu alb. Gustările erau aranjate estetic pe masă. Răcitoarele de dedesubt erau pline cu băuturi. Familiile și prietenii lor se adunaseră în zona din imediata apropiere, unde mâncau, jucau jocuri sau erau angajați în discuții animate. Doi bioți Lincoln se deplasau în jurul grupului, oferind băuturi și gustări celor aflați prea departe de masă și răcitoare.
Era o după-amiază fierbinte. Prea fierbinte, chiar — a treia zi deosebit de caldă la rând. Pe măsură ce soarele artificial își încheia mini-arcul pe bolta aflată mult deasupra capetelor și lumina începu să se diminueze, mulțimea de pe malul lacului Shakespeare uită de zăpușeală.
Un ultim tren sosi cu numai cinci minute înainte ca lumina să dispară complet. Venea în nord din gara Orașului Central, aducând coloniștii care trăiau în Hakone sau San Miguel. Întârziații nu erau mulți. Majoritatea sosiseră devreme ca să-și instaleze picnicurile pe iarbă. Eponine era în ultimul tren. Inițial se gândise să nu participe deloc la sărbătoare, dar se răzgândise în ultimul moment.
Se simți derutată când păși pe iarbă, părăsind peronul gării. Atâția oameni! Tot Noul Eden trebuie să fie aici, gândi ea. Preț de o clipă, își dori să nu fi venit. Fiecare era cu prietenii și familia, doar ea era singură.