Ellie arunca potcoave la țintă cu Benjy, când Eponine coborî din tren. Își recunoscu repede profesoara, chiar de la distanță, datorită brasardei roșu aprins.
— Este Eponine, mamă, spuse alergând la Nicole. Pot s-o rog să stea cu noi?
— Bineînțeles.
Un glas de la stația de amplificare întrerupse muzica unei formații micuțe, pentru a anunța că focurile de artificii aveau să înceapă în zece minute. Se auziră aplauze.
— Eponine! Aici! flutură Ellie din mâini.
Eponine se auzi strigată, dar nu vedea prea bine în lumina slabă. După câteva secunde, porni în direcția lui Ellie. În drum, dădu fără să vrea peste un copilaș care se bălăbănea singur prin iarbă.
— Kevin, țipă o mamă, stai departe de ea!
într-o clipă, un bărbat solid și blond îl înșfăcă pe băiețel, îndepărtându-l de Eponine.
— Tu n-ar trebui să fii aici, cu oamenii de treabă, mârâi el.
Nițel șocată, Eponine își continuă drumul spre Ellie, care venea în direcția ei.
— Du-te acasă, 41! strigă o femeie care urmărise incidentul.
Un băiat gras, de zece ani, cu nas borcănat, o arătă cu degetul pe Eponine și-i spuse ceva surorii lui mai mici.
— Mă bucur tare mult să te văd, îi spuse Ellie profesoarei. Vrei să vii să mănânci ceva?
Eponine încuviință din cap.
— Îmi pare rău de oamenii ăștia, spuse fata destul de tare ca s-o audă toți cei din jur. Păcat că sunt atât de ignoranți!
O conduse pe Eponine la masa mare și făcu o prezentare generală.
— Pentru cei dintre voi care n-o cunosc, este profesoara și prietena mea Eponine. Nu are și nume de familie, așa că nu puneți întrebarea asta.
Eponine și Nicole se mai întâlniseră de câteva ori. Schimbară politețuri, în timp ce un Lincoln îi oferi lui Eponine sticksuri vegetale și apă minerală. Nai își aduse fiii gemeni, pe Kepler și Galileo, care împliniseră trei ani cu o săptămână înainte. Un grup mare de coloniști din Positano, aflat în apropiere, se holbă când Eponine îl luă pe Kepler în brațe.
— E drăguță, spuse băiețelul, arătând spre fața lui Eponine.
— Trebuie să fie foarte dificil, vorbi în franceză Nicole, arătând din cap în direcția celor din apropiere care se uitau prostește.
— Oui, răspunse Eponine.
Dificili gândi ea. Ăsta-i eufemismul anului. Cum rămâne cu „absolut imposibil”? Nu-i destul de rău că am o boală oribilă și necunoscută care aproape sigur mă va ucide. Nu! Trebuie să mai port și o brasardă, astfel ca alții să mă poată evita dacă doresc.
Max ridică ochii de pe tabla de șah și o zări pe Eponine.
— Salut, salut, i se adresă. Tu trebuie să fii profesoara despre care am auzit atâtea.
— El e Max, i-l prezentă Ellie. E un crai, dar inofensiv. Iar bărbatul mai în vârstă care ne ignoră este judecătorul Piotr Mîșkin… Am spus corect, domnule judecător?
— Desigur, domnișoară, încuviință Mîșkin fără să-și ia ochii de la tabla de șah. La naiba, Puckett, ce-ncerci să faci cu nebunul ăla? Ca de obicei, jocul tău este fie idiot, fie sclipitor, și nu mă pot hotărî care dintre ele.
În cele din urmă, ridică privirea, văzu brasarda roșie a lui Eponine și se sculă.
— Îmi pare rău, domnișoară, îmi pare cu adevărat rău, rosti el. Ești silită să înduri destule, fără să mai fii nevoită să suporți desconsiderarea acestui boșorog egoist.
Cu un minut sau două înainte de începerea focurilor de artificii, dinspre vestul lacului putu fi văzut un iaht care se apropia de zona picnicului. Puntea lui lungă era împodobită cu lumini colorate și fete drăguțe. Pe latura ambarcațiunii era inscripționat Nakamura. Deasupra punții principale, Eponine o recunoscu pe Kimberly, stând alături de Toshio la cârmă. Grupul de pe iaht le făcu semne oamenilor de pe mal. Patrick alergă emoționat spre masă.
— Uite, mamă, Katie e pe iaht!
Nicole își puse ochelarii, ca să vadă mai bine. Era într-adevăr fiica ei, într-un costum de baie minuscul, fluturându-și mâna de pe puntea iahtului.
— Asta ne mai trebuia, îngână pentru sine în timp ce primul foc de artificii explodă deasupra lor, umplând cerul întunecat de culoare și lumină.
— Astăzi se împlinesc trei ani de când un grup de exploratori din Pinta a pus piciorul în această lume nouă, își începu Kenji discursul. Nici unul dintre noi nu știam la ce să ne așteptăm. Toți ne întrebam, mai ales în cele două luni lungi din care am petrecut zilnic câte opt ore în somnariu, dacă aici, în Noul Eden, va fi vreodată posibil ceva care să semene cu o viață normală.
Primele noastre temeri nu s-au materializat. Gazdele extraterestre, oricine ar fi ele, nu au intervenit niciodată în viața noastră. Poate să fie adevărat, după cum a sugerat Nicole Wakefield și alții, că ne țin sub observație, dar noi nu le simțim prezența în nici un fel. În exteriorul coloniei noastre, Rama se îndreaptă cu o viteză incredibilă spre steaua pe care o numim Tau Ceti. În interior, activitățile noastre zilnice abia dacă sunt influențate de remarcabilele condiții externe.
Înaintea zilelor din somnariu, când eram cu toții călători în interiorul sistemului planetar care se rotește în jurul stelei noastre de acasă, Soarele, mulți credeam că „perioada de observație” va fi scurtă. Credeam că după câteva luni vom reveni pe Pământ, sau poate chiar la destinația inițială, Marte, și că această a treia navă spațială Rama va dispărea în întinderile îndepărtate ale Universului precum cele două predecesoare ale ei. Totuși, astăzi, când stau în fața voastră, navigatorii îmi spun că tot ne îndepărtăm de Soare, așa cum facem de peste doi ani și jumătate, cu o viteză aproximativ egală cu jumătate din cea a luminii. Dacă, într-adevăr, vom avea norocul să ne întoarcem într-o bună zi în sistemul nostru solar, asta se va întâmpla peste mulți ani.
Acești factori dictează tema principală a ultimului meu discurs de Ziua Stabilirii. Tema e simplă: coloniști, noi trebuie să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru propriul destin. Nu ne putem aștepta ca uluitoarele puteri care ne-au creat inițial această lume miniaturală să ne salveze de greșelile noastre. Trebuie să administrăm Noul Eden ca și cum noi și copiii noștri vom fi veșnic aici. Depinde de noi să asigurăm calitatea vieții de aici, atât acum cât și pentru generațiile viitoare.
În prezent, colonia se confruntă cu o serie de provocări. Remarcați că le numesc „provocări”, nu „probleme”. Dacă lucrăm împreună, putem face față acestor provocări. Dacă vom cântări cu grijă consecințele pe termen lung ale acțiunilor noastre, vom lua deciziile corecte. Dar dacă nu suntem în stare să înțelegem conceptele de „recompensă amânată” și „pentru binele tuturor”, atunci viitorul Noului Eden va fi deprimant.
Lăsați-mă să iau un exemplu pentru a-mi ilustra vorbele. Richard Wakefield a explicat, atât la televiziune cât și la întrunirile publice, că schema principală care ne controlează vremea se bizuie pe anumite ipoteze legate de condițiile atmosferice din habitatul nostru. Mai precis algoritmul de control meteo presupune că atât nivelurile de bioxid de carbon cât și concentrația particulelor de fum sunt mai mici decât o valoare dată. Fără să fie necesar să înțelegeți exact formulele matematice, puteți aprecia că acele calcule ce guvernează energia externă transmisă habitatului nostru nu vor fi corecte dacă presupunerile de bază nu sunt cele corespunzătoare.
Nu intenționez azi să țin o prelegere științifică despre un subiect foarte complex. Azi vreau să discut despre politică. Întrucât majoritatea savanților noștri crede că vremea neobișnuită din ultimele patru luni este rezultatul nivelurilor nefirești de mari ale bioxidului de carbon și particulelor de fum din atmosferă, guvernul meu a făcut anumite propuneri pentru a rezolva aceste probleme. Toate recomandările noastre au fost respinse de Senat. De ce? Propunerea noastră de a impune o interdicție gradată asupra șemineelor — care din capul locului sunt total inutile în Noul Eden — a fost numită o „restricție a libertății personale”. Recomandarea noastră de a reconstitui o parte din rețeaua de DCG-uri, astfel încât pierderea învelișului vegetal cauzată de popularea porțiunilor din Pădurea Sherwood și a pășunilor din nord să poată fi compensată a fost de asemenea respinsă. Motivul? Opoziția a argumentat că societatea, colonia, nu-și poate permite acest lucru și, în plus, puterea consumată de noile segmente ale rețelei de DCG-uri ar avea ca rezultat măsuri dureros de stringente de conservare a electricității.