Doamnelor și domnilor, e ridicol să ne vârâm capul în nisip și să sperăm că problemele de mediu vor dispărea de la sine. De fiecare dată când amânăm să trecem hotărât la acțiune, nu facem decât să sporim greutățile viitoare ale coloniei. Nu-mi vine să cred că atât de mulți dintre voi acceptați iluziile opoziției care nutrește speranța deșartă că vom fi în stare, cumva, să ne dăm seama cum lucrează de fapt algoritmii meteo extratereștri și să-i reglăm astfel încât să funcționeze în condiții de niveluri ridicate de bioxid de carbon și particule de fum. Ce orgoliu colosal!
Nicole și Nai urmăreau cu mare atenție reacția la discursul lui Kenji. Mai mulți dintre susținătorii lui îl îndemnaseră să țină un discurs relaxat, optimist, fără să abordeze subiecte de interes vital. Totuși guvernatorul rămăsese ferm în hotărârea lui de a ține un discurs semnificativ.
— I-a pierdut, șopti Nai aplecându-se spre Nicole. E prea didactic.
În tribune unde stătea acum aproximativ jumătate din auditoriu se observau clar foieli. Iahtul lui Nakamura, care ancorase în timpul focurilor de artificii, plecase ostentativ la scurt timp după ce guvernatorul Watanabe începu să vorbească.
Kenji schimbă subiectul, trecând de la ecologie la retrovirusul RV-41. Cum acesta era un subiect care stârnea pasiuni puternice în colonie, atenția auditoriului crescu considerabil. Guvernatorul explică faptul că personalul medical al Noului Eden, sub conducerea medicului Robert Turner, făcuse pași importanți în înțelegerea bolii, dar trebuiau încă întreprinse cercetări extinse pentru a afla cum se tratează. Deplânse apoi isteria care forțase votarea unei legi, trecând chiar peste vetoul lui, prin care li se cerea tuturor coloniștilor care aveau anticorpi RV-41 în organism să poarte permanent brasarde roșii.
— Huo! strigă un grup mare alcătuit în majoritate din orientali, care stătea vizavi de Nicole și Nai.
— …acești oameni sărmani și nefericiți se confruntă cu destulă suferință, spunea Kenji.
— Târfe și homosexualii strigă un bărbat din spatele grupului Wakefield-Watanabe și cei din jurul lui râseră și aplaudară.
— Domnul Turner a afirmat în repetate rânduri că această boală, precum majoritatea retrovirușilor, nu se poate transmite decât prin sânge și spermă…
Mulțimea devenea agitată. Nicole speră că Kenji acorda atenția cuvenită incidentului și că avea să-și scurteze discursul.
Guvernatorul se opri o secundă, apoi trase un fluierat care spărgea timpanele. Acest lucru îi reduse temporar la tăcere pe ascultători.
— Mai am doar câteva remarci și ele nu trebuie să jignească pe nimeni, spuse el. După cum știți, soția mea Nai și cu mine avem doi fii gemeni. Considerăm că suntem binecuvântați din plin. În această Zi a Stabilirii, vă rog pe fiecare să vă gândiți la copiii voștri și să vă imaginați o altă Zi a Stabilirii de peste o sută sau chiar de peste o mie de ani. Imaginați-vă că stați față în față cu cei cărora le-ați dat naștere, copiii copiilor copiilor voștri. În timp ce vorbiți cu ei și-i țineți în brațe, veți putea spune că ați făcut tot ce era omenește posibil ca să le lăsați o lume în care ei să fi avut șansa de a-și găsi fericirea?
Patrick era din nou emoționat. Exact când picnicul lua sfârșit, Max îl invitase să-și petreacă noaptea și ziua următoare la ferma Puckett.
— Noul semestru universitar nu începe decât miercuri, îi spuse tânărul mamei sale. Pot să mă duc? Te rog!
Nicole era încă tulburată de reacția mulțimii față de discursul lui Kenji și la început nu înțelese ce-i spunea fiul el. După ce-i ceru să repete, se uită la Max.
— Vei avea grijă de fiul meu?
Max rânji și încuviință din cap. Max și Patrick așteptară până când bioții terminară de adunat toate gunoaiele rămase de la picnic, apoi se îndreptară spre gară. Jumătate de oră mai târziu se aflau în gara Orașului Central, așteptând trenul care deservea direct regiunea agricolă. De cealaltă parte a peronului, un grup alcătuit din colegii de clasă ai lui Patrick urcau în trenul de Hakone.
— Ar trebui să vii și tu! îi strigă un tânăr lui Patrick. Băutură gratis pentru toți cât e noaptea de lungă.
Max se uită la Patrick ai cărui ochi își urmăreau prietenii.
— Ai fost vreodată în Vegas? îl întrebă.— Nu. Mama și unchiul…
— Ai vrea să mergi?
Ezitarea lui Patrick u fu de ajuns lui Max. Câteva minute mai târziu, erau în trenul de Hakone alături de petrecăreți.
— Eu unul nu mă omor după locul ăla, comentă Max. Mi se pare prea fals, prea superficial… dar în mod sigur merită văzut și nu-i un loc rău dacă vrei să te distrezi când ești singur.
În urmă cu doi ani și jumătate, la foarte scurt timp după ce accelerările zilnice se terminaseră, Toshio Nakamura estimase în mod corect că era foarte probabil ca pământenii să rămână mult timp în Noul Eden și în Rama. Chiar înainte de prima întrunire a comitetului constituțional și alegerea lui Nicole des Jardins Wakefield ca guvernator provizoriu, Nakamura își pusese în gând să devină cea mai bogată și mai puternică persoană din colonie. Pornind de la sprijinul deținuților, pe care și-l asigurase în drumul de la Pământ la Marte, își extinse relațiile personale și fusese în stare, de îndată ce în colonie apăruseră băncile și banii, să înceapă să-și clădească imperiul Nakamura era convins că produsele care aveau să se vândă cel mai bine în Noul Eden erau cele care furnizau plăcere și senzații tari. Prima lui afacere fusese un mic cazinou, care se bucurase imediat de succes. După aceea, cumpărase o parcelă din terenul agricol de pe latura estică a lui Hakone și construise primul hotel din colonie. Adăugase un club mic, intim, cu gheișe, apoi un club cu fete mai deocheate. Tot ce făcuse fusese încununat de succes. Dublându-și investițiile în mod isteț, ajunsese în situația de a cumpăra de la guvern o cincime din Pădurea Sherwood, la scurt timp după alegerea lui Kenji în funcția de guvernator. Oferta lui de cumpărare permise Senatului să renunțe la impunerea unor impozite mai mari, care ar fi fost necesare pentru inițierea de cercetări cu privire la RV-41.
O parte din pădurea tânără fusese defrișată și pe locul acela se înălță palatul personal al lui Nakamura și un nou și sclipitor hotel-cazinou, o zonă de distracție, un complex de restaurante și mai multe cluburi. Consolidându-și monopolul, Nakamura militase intens (și cu succes) pentru o legislație care să limiteze jocurile de noroc la zona ca înconjura Hakone. Acoliții lui îi convinseră apoi pe toți potențialii antreprenori că nimeni nu voia să intre în afacerea jocurilor de noroc la concurență cu „regele japonez”.