Câteva momente mai târziu, era în bucătărie, îmbrăcată în hainele de sport. Bău un pahar de apă. Un biot Abraham Lincoln, care stătuse nemișcat lângă perete la capătul mesei din bucătărie, se activă și se apropie de ea.
— Doriți o cafea, doamnă Wakefield? întrebă luându-i paharul gol.
— Nu, Linc. Acum o să ies. Dacă se trezește cineva, spune-i că mă întorc până la șase.
Nicole porni pe hol către ușă. Înainte de a ieși din casă, trecu prin fața cabinetului din partea dreaptă a coridorului. Peste tot pe masa de lucru a lui Richard erau împrăștiate hârtii, lângă și pe calculatorul pe care îl proiectase și-l construise singur. Richard era extrem de mândru de noul său calculator, pe care Nicole îl încurajase să-l construiască, deși era puțin probabil că avea să-i înlocuiască vreodată cu totul jucăria electronică favorită, calculatorul standard de buzunar ASI. Chiar dinainte de lansarea navei Newton, Richard purtase cu religiozitate micul calculator portabil.
Nicole recunoscu scrisul soțului ei pe unele foi, dar nu reuși să-i citească limbajul simbolic. În ultimul timp, și-a petrecut multe ore aici, gândi ea, simțind o strângere de inimă. Deși crede că ceea ce face e greșit.
La început, Richard refuzase să participe la efortul de decodare a algoritmului care guverna vremea în Noul Eden. Nicole își amintea cu claritate discuția lor.
— Am fost de acord să participăm la această democrație, argumentase ea. Dacă tu și cu mine alegem să-i ignorăm legile, atunci constituim un exemplu primejdios pentru ceilalți…
— Asta nu e o lege, o întrerupsese Richard. E doar o moțiune. În plus, știi la fel de bine ca mine că-i o idee incredibil de tâmpită. Şi tu și Kenji ați luptat împotriva ei… Apoi nu tu mi-ai spus cândva că avem datoria să ne opunem stupidității majorității?
— Te rog, Richard. Firește, poți să explici tuturor de ce consideri că rezoluția este greșită, dar efortul legat de algoritm a devenit acum un subiect de campanie. Toți coloniștii știu că suntem apropiați de Watanabe. Dacă tu ignori rezoluția, s-ar părea că Kenji încearcă în mod intenționat să submineze…
În timp ce Nicole își amintea conversația cu soțul ei, ochii îi rătăceau fără rost prin birou. Revenind la prezent,
fu surprinsă să constate că se uita lung la trei figurine mici de pe un raft de deasupra biroului. Prințul Hal, Falstaff, TB, gândi ea. Cât a trecut de când ne distra Richard cu voi?
Își aminti săptămânile lungi și monotone ce urmaseră deșteptării din somnul lor de câțiva ani. În timp ce așteptau sosirea celorlalți coloniști, roboții lui Richard fuseseră principala sursă de distracție. În minte, încă mai auzea râsul zglobiu al copiilor și-și vedea soțul zâmbind încântat Vremurile acelea au fost mai simple, mai ușoare, gândi ea. Închise ușa biroului și-și continuă drumul pe hol. Acum viața e prea complicată ca să te mai joci. Acum micii tăi prieteni stau tăcuți pe raft.
În uliță, sub stâlpul de iluminat stradal, se opri o clipă lângă rastelul pentru biciclete. Ezită, uitându-se la bicicleta ei, apoi se întoarse și se îndreptă spre curtea din spate. Un minut mai târziu, traversase zona cu iarbă din spatele casei și suia cărarea ce urca șerpuitoare pe Muntele Olimp. Nicole mergea cu pas vioi, cufundată în gânduri. Mult timp nu fu atentă la împrejurimi. Mintea îi sărea de la un subiect la altul, de la problemele legate de Noul Eden la visele ei ciudate, apoi la neliniștile cu privire la copii, mai ales la Katie.
Ajunse la o bifurcare. Un indicator mic, realizat cu gust, anunța că poteca din stânga ducea la stația telecabinei, aflată la o distanță de optzeci de metri, de unde se putea ajunge în vârful Muntelui Olimp. Prezența ei la bifurcație fu detectată electronic și din direcția telecabinei se apropie un biot Garcia.
— Nu te deranja! strigă Nicole. Am să merg pe jos.
Priveliștea devenea tot mai spectaculoasă, pe măsură ce poteca urca versantul dinspre colonie al muntelui. Nicole se opri într-un belvedere, la cinci sute de metri altitudine și trei kilometri de casa familiei Wakefield, și se uită peste Noul Eden. Era o noapte senină, lipsită de umezeală.
Azi nu plouă, își spuse, știind că diminețile erau întotdeauna umede în zilele în care cădeau averse. Imediat dedesubt se afla satul Beauvois — luminile de la noua fabrică de mobilă îi permiteau să identifice, chiar și de la distanță, majoritatea clădirilor familiare din regiunea ei. La nord, satul San Miguel era ascuns de munte, dar dincolo de colonie, departe, pe cealaltă latură a întunecatului Oraș Central, putea distinge petele de lumină ce marcau Vegasul lui Nakamura.
Se indispuse brusc. Locul ăsta afurisit, bombăni ea, stă deschis cât e noaptea de lungă, folosind resurse vitale de energie si oferind distracții dezgustătoare.
Uitându-se la Vegas, nu putea să nu se gândească la Katie. Atâta talent înnăscut! își zise cu strângere de inimă. Nu se putu abține să se întrebe dacă fiica ei era încă trează în viața sclipitoare din cealaltă parte a coloniei. Şi o irosire colosală] clătină din cap.
Ea și cu Richard discutaseră deseori despre Katie. Existau numai două teme asupra cărora nu cădeau de acord — Katie și politica Noului Eden. Şi nu era întru totul corect să se spună că se certau din cauza politicii. Richard considera că în esență toți politicienii, cu excepția lui Nicole și poate a lui Kenji, nu aveau principii. Modul lui de a discuta era să facă afirmații dezaprobatoare despre acțiunile insipide din Senat sau chiar din sala de judecată a lui Nicole, și apoi să refuze să mai dezbată subiectul.
Katie constituia cu totul alt subiect Richard susținea mereu că Nicole era mult prea dură cu fata. Mă mai condamnă și pentru faptul că nu-mi petrec destul timp cu ea, gândi Nicole în timp ce se uita la luminile îndepărtate. Susține că intrarea mea în politică i-a lăsat pe copii cu o mamă cu jumătate de normă în perioada cea mai critică a vieții lor.
Katie aproape că nu mai stătea deloc pe acasă. Își păstrase camera, dar majoritatea nopților și le petrecea în unul dintre apartamentele elegante construite de Nakamura în complexul Vegas.
— Cum plătești chiria? o întrebase într-o seară Nicole.
— Tu ce crezi, mamă? răspunse bătăioasă Katie. Muncesc. Am timp din belșug. La universitate urmez numai trei cursuri.
— Ce muncești?
— Sunt ospătăriță, animatoare… Tot ce-i nevoie,
răspunsese vag Katie.
Nicole își luă ochii de la luminile Vegasului. Firește,
este întru totul de înțeles că-i derutată. Katie n-a avut adolescență. Totuși, nu pare deloc să se îndrepte… Începu din nou să urce muntele în pas vioi, încercând să-și alunge indispoziția crescătoare.
Între cinci sute și o mie de metri altitudine, muntele era acoperit cu copaci groși înalți deja de cinci metri. Aici, poteca spre pisc mergea între munte și zidul exterior al coloniei pe o porțiune foarte întunecată, care se întindea pe mai mult de un kilometru. Aproape de capăt, întunericul era întrerupt într-un singur loc, un belvedere orientat spre nord.
Nicole ajunsese în punctul cel mai înalt al ascensiunii.
Se opri în belvedere și privi spre San Miguel. lată dovada că am dat greș în Noul Eden, gândi ea, clătinând din cap. În ciuda eforturilor, există sărăcie și disperare în Paradis.