Văzuse problema ivindu-se și o prezisese cu exactitate către sfârșitul mandatului ei de un an ca guvernator provizoriu. Ca o ironie a sorții, procesul care produsese San Miguel, unde nivelul de trai era doar la jumătatea celui din celelalte trei sate ale Noului Eden, începuse la scurt timp după sosirea Pintei. Majoritatea coloniștilor din primul grup se instalase în satul sud-estic, care avea să devină mai târziu Beauvois, constituind un precedent accentuat după sosirea Ninei. Când planul de liberă instalare fusese implementat, aproape toți orientali hotărâseră să locuiască împreună în Hakone; europenii, americanii albi și asiaticii aleseră fie Positano, fie ceea ce mai rămăsese din Beauvois. Mexicanii, unii hispanici, americanii negri și africanii se îndreptaseră cu toții spre San Miguel.
Ca guvernator, Nicole încercase să rezolve segregația cu un plan utopic de reașezare, care ar fi alocat fiecăruia dintre cele patru sate procentajele rasiale ce ar fi oglindit colonia ca un întreg. Propunerea ei ar fi putut fi acceptată în primele zile ale existenței coloniei, mai ales imediat după perioada petrecută în somnariu, când majoritatea cetățenilor o priveau pe Nicole ca pe o zeiță. Dar după mai bine de un an, fu prea târziu. Libera inițiativă crease deja goluri atât în bogăția personală, cât și în valorile imobiliare. Până și cei mai loiali adepți ai lui Nicole își dădură seama de inaplicabilitatea planului de reașezare la acel moment.
După expirarea mandatului de guvernator al lui Nicole, Senatul aprobase cu entuziasm propunerea lui Kenji de a o numi pe femeie ca unul dintre cei cinci judecători permanenți ai Noului Eden. Totuși imaginea ei în colonie avusese de suferit în mod considerabil, când remarcile făcute de ea în apărarea eșuatului plan de reașezare începuseră să circule pe scară largă. Nicole susținuse că era esențial pentru coloniști să trăiască în cartiere mici, integrate, pentru dezvoltarea aprecierii reale a diferențelor de cultură și rasă. Criticii ei consideraseră că vederile îi erau „incurabil de naive”.
Nicole privi la luminile ce licăreau în San Miguel preț de alte câteva minute. Chiar înainte de a se întoarce și a se îndrepta spre casa din Beauvois, își aminti dintr-o dată alte lumini licăritoare din orășelul elvețian Davos. În ultima vacanță de schi, Nicole și Genevieve luaseră cina pe muntele de deasupra Davosului și, după masă, stătuseră ținându-se de mână în aerul rece și întăritor de pe balconul restaurantului. La mulți kilometri sub ele, luminile Davosului străluceau ca niște bijuterii micuțe. Ochii lui Nicole se umplură de lacrimi când se gândi la grația și umorul primei sale fiice, pe care n-o mai văzuse de atâția ani. Îți mulțumesc din nou, Kenji, că ai împărtășit cu mine vizita ta la Genevieve, reflectă ea amintindu-și de fotografiile aduse de pe Pământ de noul ei prieten.
Întunericul o înconjură din nou în timp ce cobora muntele. Zidul interior al coloniei se găsea acum în stânga ei. Continuă să se gândească la viața din Noul Eden. Acum avem nevoie de un curaj deosebit, își spuse. Curaj, valori și perspicacitate. Din nefericire, și Richard, și eu, chiar și copiii am rămas străini, în ciuda a tot ce am încercat să facem. E puțin probabil că vom fi în stare să mai schimbăm ceva.
Richard se asigură că cei trei Einsteini copiaseră corect procedurile și datele de pe diversele monitoare din biroul său. În timp ce părăseau toți patru casa, Nicole îl sărută.
— Ești un om minunat, Richard Wakefield, spuse ea.
— Ești singura care crede asta, răspunse el cu un zâmbet forțat.
— Dar sunt și singura care știe. Vorbesc serios, iubitule, apreciez ceea ce faci. Ştiu…
— Nu vreau să întârzii prea mult, o întrerupse el. Cele trei Al și cu mine mai avem doar două idei de bază de testat… Dacă azi nu avem succes, renunțăm.
Cu cei trei Einsteini urmându-l îndeaproape, se grăbi spre gara din Beauvois și prinse trenul de Positano. După o scurtă oprire lângă parcul cel mare de pe malul Lacului Shakespeare, unde cu două luni în urmă se ținuse festivitatea de Ziua Stabilirii, trenul îi lăsă în Positano. Richard și bioții săi străbătură satul, spre colțul sud-vestic al coloniei. Acolo, după ce li se verifică identitatea de către un om și doi Garcia, li se permise să treacă prin ieșirea coloniei în zona inelară care înconjura Noul Eden. Li se mai făcu o scurtă inspecție electronică, după care ajunseră la singura ușă decupată în zidul exterior gros care împrejmuia habitatul. Aceasta se deschise și Richard conduse bioții în Rama.
Richard avusese îndoieli când, în urmă cu optsprezece luni, Senatul votase crearea și utilizarea unei sonde penetrante care să testeze condițiile de mediu din Rama, imediat în exteriorul modulului lor. Făcuse parte din comitetul care revăzuse proiectul tehnic al sondei și se temuse că mediul extern ar putea fi extrem de ostil iar designul sondei putea să nu protejeze corespunzător integritatea habitatului lor.
În timpul procedurii, se cheltuiseră mulți bani și timp pentru a se garanta că granițele Noului Eden erau sigilate ermetic, chiar în timp ce sonda își croia drum milimetru cu milimetru prin zid.
Richard își pierduse credibilitatea în colonie, când se dovedise că mediul din Rama nu diferea semnificativ de cel din Noul Eden. În exterior era permanent beznă și existau mici variații periodice, atât în compoziția cât și în presiunea atmosferică, dar mediul ambiant raman era atât de asemănător celui din colonie încât exploratorii umani nici măcar nu aveau nevoie de costume spațiale. La două săptămâni după ce sonda dezvăluise atmosfera inofensivă din Rama, coloniștii terminaseră de cartografiat Câmpia Centrală, care le era acum accesibilă.
Noul Eden și o a doua construcție rectangulară, aproape identică, din sud, despre care Richard și Nicole credeau că reprezenta un habitat pentru altă formă de viață, erau închise laolaltă într-o zonă mai mare, tot rectangulară, ale cărei bariere metalice, cenușii, extrem de înalte o separau de restul lui Rama. Barierele din nordul și sudul acestei zone mai mari erau prelungirile zidurilor habitatelor. Totuși, atât pe latura de est, cât și pe cea de vest a celor două habitate existau aproximativ doi kilometri de spațiu deschis.
În cele patru colțuri ale acestui dreptunghi exterior se aflau structuri cilindrice masive. Richard și ceilalți membri ai personalului tehnic din colonie erau convinși că cilindrii impenetrabili conțineau fluidele și mecanismele de pompare cu ajutorul cărora erau menținute condițiile meteo din interiorul habitatelor.
Noua regiune exterioară, care nu avea alt plafon în afara părții opuse a lui Rama însăși, acoperea cea mai mare parte a Semicilindrului nordic al navei spațiale. O structură mare din metal, de forma unui iglu, era singura clădire de pe Câmpia Centrală între cele două habitate. Aceea era centrul de control pentru Noul Eden, amplasat la aproximativ doi kilometri sud de zidul coloniei.
După ce ieșiră din Noul Eden, Richard și cei trei Einsteini se îndreptară spre centrul acela unde, de aproape două săptămâni, lucrau încercând să spargă sistemul care guverna vremea din Noul Eden. În ciuda obiecțiilor lui Kenji, Senatul alocase fondurile corespunzătoare „efortului colectiv al celor mai buni ingineri” ai coloniei de a modifica algoritmul meteo extraterestru. Senatul promulgase legea după ce audiase un grup de savanți japonezi care sugerase că era într-adevăr posibil ca în Noul Eden să fie menținute condiții meteo stabile, chiar și cu concentrații mai mari de bioxid de carbon și fum în atmosferă.
Pentru politicieni, concluzia era ispititoare. Dacă într-adevăr nu mai era nevoie nici de interzicerea arderii lemnului nici de reconstituirea rețelei de DCG-uri, ci doar de reglarea câtorva parametri din algoritmul extraterestru, care, la urma urmelor, fusese inițial proiectat pe baza unor ipoteze ce nu mai erau valabile, ei bine, atunci…