Richard detesta modul acela de a gândi, pe care-l numea „evitarea problemei cât mai mult posibil”. Cu toate acestea, atât din cauza rugăminților lui Nicole cât și a eșecului total al celorlalți ingineri din colonie de a înțelege procesul de control al condițiilor meteo, acceptase să abordeze sarcina. Insistase însă să lucreze singur, ajutat doar de Einsteini.
În ziua aceea, avea de gând să facă ultima încercare de a decoda algoritmul meteo; el și bioții se opriră prima dată la un kilometru de ieșirea din colonie. Sub reflectoarele mari, un grup de arhitecți și ingineri lucra la o masă foarte lungă.
— Canalul nu va fi greu de realizat — solul este foarte moale.
— Dar ce facem cu deșeurile? Săpăm fose septice, sau aducem materialul rezidual înapoi în Noul Eden pentru procesare?
— Necesarul energetic pentru această așezare va fi substanțial. Nu doar pentru iluminat, din cauza întunericului ambiental, ci și pentru toate instalațiile. În plus, suntem destul de departe de Noul Eden, așa că trebuie să ținem seama de pierderile deloc neglijabile de pe traseu… Cele mai bune materiale superconductoare ale noastre sunt prea vitale pentru astfel de utilizare.
Ascultând conversația, Richard simți un amestec de mânie și dezgust Arhitecții și inginerii întocmeau un studiu de fezabilitate pentru un sat exterior care i-ar fi putut găzdui pe purtătorii retrovirusului RV-41. Proiectul denumit Avalon era rezultatul unui delicat compromis politic între guvernator și opoziție. Kenji permisese finanțarea studiului pentru a dovedi că era „deschis la minte” în privința rezolvării problemei RV-41.
Richard și cei trei Einsteini își continuară drumul spre sud. La nord de centrul de control, zăriră un grup de oameni și bioți îndreptându-se către locul de sondare al celui de al doilea habitat, purtând echipamente impresionante.
— Salut, Richard, spuse Marilyn Blackstone, colega englezoaică pe care el o recomandase să conducă testele de sondare.
Marilyn era din Taunton, Somerset. Își luase licența în inginerie la Cambridge în 2232 și era extrem de competentă.
— Cum merge treaba? întrebă bărbatul.
— Dacă ai un minut liber, vino să vezi, îi propuse Marilyn.
Richard îi lăsă pe cei trei Einsteini la centrul de control și-i însoți pe Marilyn și echipa ei peste Câmpia Centrală, spre al doilea habitat. În timp ce mergea, își aminti discuția cu Kenji și Dmitri Ulanov din biroul guvernatorului în după-amiaza de dinaintea aprobării oficiale a proiectului sondei.
— Vreau să se înțeleagă, spusese Richard, că mă opun categoric oricărui efort de a se tulbura sanctitatea celuilalt habitat. Nicole și cu mine suntem practic siguri că adăpostește alt tip de viață. Nu există nici un argument care să justifice penetrarea.
— Să presupunem că-i pustiu, răspunsese Dmitri. Să presupunem că habitatul a fost plasat acolo pentru noi, pornind de la ipoteza că suntem destul de inteligenți ca să ne dăm seama cum să-l folosim.
Richard aproape că strigase:
— Dmitri, ai ascultat ce ți-am spus eu și Nicole în toate lunile astea? Încă te mai agăți de o noțiune absurdă homocentrică despre locul nostru în Univers. Din cauză că suntem specia dominantă de pe Pământ, presupui că suntem ființe superioare. Nu suntem. Există probabil sute…
— Richard, îl întrerupsese Kenji pe un ton moale, îți cunoaștem părerea despre acest subiect, dar coloniștii Noului Eden nu sunt de acord cu tine. Ei nu i-au văzut niciodată pe Vultur, pe octopăianjeni, sau pe vreuna dintre celelalte creaturi minunate despre care vorbești. Ei vor să știe dacă avem spațiu să ne extindem…
Lui Kenji îi era deja frică, gândi Richard. Era deja îngrozit că Macmillan îl va învinge pe Ulanov în alegeri și-i va preda colonia lui Nakamura.
De îndată ce ajunseră la locul de sondare, doi Einsteini se apucară de lucru. Instalară cu grijă burghiul laser compact în orificiul deja practicat în zid. În cinci minute, sfredelul adâncea ușurel gaura din metal.
— Cât ați pătruns? întrebă Richard.
— Deocamdată numai treizeci și cinci de centimetri, răspunse Marilyn. Mergem foarte încet. Dacă zidul are aceeași grosime ca al nostru, vor mai trece trei-patru săptămâni până să-l străpungem de tot.. Întâmplător, analiza spectrografică a zidului indică faptul că este același material ca al nostru.
— Şi după ce pătrundeți?
— Nu-ți face griji, râse Marilyn. Urmăm toate procedurile recomandate de tine. Vom avea minim două săptămâni de observare pasivă înainte de a trece la locul următor. Le vom da o șansă să reacționeze… dacă există într-adevăr înăuntru.
Scepticismul din glas îi era evident.
— Şi tu, Marilyn? Ce se întâmplă cu toată lumea? Credeți că eu, Nicole și copiii am inventat toate poveștile alea?
— Afirmațiile ieșite din comun cer dovezi ieșite din comun, răspunse Marilyn.
Richard clătină din cap. Porni să argumenteze, dar își dădu seama că avea treburi mai importante de făcut. După câteva minute de conversație tehnică politicoasă, porni înapoi către centrul de control unde îl așteptau bioții săi Einstein.
Einsteinii erau grozavi pentru că putea să încerce mai multe idei simultan. Ori de câte ori Richard avea o idee, i-o putea schița unui biot și putea avea toată încrederea că avea să fie implementată corespunzător. Bioții nu sugerau niciodată ei înșiși o metodă nouă, totuși erau dispozitive de memorie perfecte și deseori îi aminteau lui Richard când una dintre ideile lui era similară cu o metodă anterioară care dăduse greș.
Toți ceilalți ingineri din colonie care încercaseră să modifice algoritmul meteo se chinuiseră mai întâi să înțeleagă modul de funcționare internă al supercalculatorului extraterestru. Aceea fusese greșeala lor fundamentală. Cunoscând a priori că operațiile interne ale calculatorului ar fi rămas pentru el de domeniul magiei, Richard se concentra asupra izolării și identificării semnalelor emise de uriașul procesor. În definitiv, judecase el, structura de bază a procesului trebuia să fie simplă. Un set de măsurători definea condițiile din Noul Eden în orice moment dat. Algoritmii extratereștri foloseau probabil aceste date obținute prin măsurare pentru a calcula comenzile transmise cumva uriașelor structuri cilindrice, unde avea loc adevărata activitate ce ducea la modificările din atmosfera habitatului.
Lui Richard nu-i trebui mult să traseze o diagramă bloc de funcționare a procesului. Pentru că nu existau contacte electrice directe între centrul de control și structurile cilindrice, era evident că între cele două entități exista un tip de comunicare electromagnetică. Dar ce tip? Când scană spectrul, pentru a vedea la ce lungimi de undă avea loc comunicarea, Richard găsi multe semnale potențiale.
Analizarea și interpretarea acelor semnale semăna cu căutarea acului în carul cu fân. Cu ajutorul Einsteinilor, Richard determină până la urmă că transmisiile cele mai frecvente erau în lățimea de bandă a microundelor. Timp de o săptămână, el și bioții catalogară schimburile de microunde, revăzând condițiile meteo din Noul Eden atât înainte cât și după și încercând să anuleze setul de parametri specifici care modula intensitatea răspunsului cilindrului. În săptămâna aceea, Richard mai testă și validă un transmițător portabil cu microunde pe care îl construise cu cei trei bioți. Țelul lui era să creeze un semnal de comandă care să pară că ar fi provenit de la centrul de control.