Prima sa încercare serioasă din ultima zi se soldă cu un eșec total. Intuind că problema ar fi putut consta în acuratețea transmisiei, el și Einsteinii puseră la punct o secvență de programare repetată care să le permită să emită un semnal cu precizia de o femtosecundă, astfel încât cilindrii să primească comanda într-un interval de timp extrem de mic.
În clipa următoare celei în care Richard trimise spre cilindri ceea ce credea că era un set nou de parametri, în centrul de control răsună o alarmă puternică. În câteva secunde, o imagine spectrală a Vulturului apăru în aer deasupra lui Richard și a bioților.
— Ființe umane! vorbi holografia Vulturului. Fiți foarte atente! La proiectarea fragilului echilibrului al habitatului vostru, s-a procedat cu grijă, folosindu-se multe cunoștințe. Nu schimbați acești algoritmi vitali, decât dacă există o urgență reală.
Deși șocat, Richard acționă imediat, ordonând Einsteinilor să înregistreze tot ce vedeau. Vulturul repetă avertismentul, apoi dispăru, dar scena rămase stocată în subsistemele de înregistrare video ale bioților.
3
— Ai de gând să rămâi veșnic deprimat? întrebă Nicole, privind peste micul dejun spre soțul ei. În plus, până acum nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. Vremea a fost frumoasă.
— Eu cred că-i mai bine ca înainte, unchiule Richard, zise Patrick. În universitate ești privit ca un erou… deși unii studenți cred că ești parțial extraterestru.
Richard reuși să zâmbească.
— Guvernul nu-mi urmează recomandările și nu dă nici o atenție avertismentului Vulturului. În biroul tehnic, există chiar unii care spun că eu însumi am creat holograma Vulturului. Vă puteți imagina una ca asta?
— Kenji te crede, iubitule.
— Atunci de ce-i lasă pe meteorologi să crească permanent puterea răspunsului comandat? Nu pot să prevadă efectele pe termen lung.
— Ce te îngrijorează, tată? întrebă Ellie un moment mai târziu.
— Gestionarea unui volum de gaz atât de mare este un proces complicat, Ellie, și am un mare respect pentru extratereștrii care au proiectat infrastructura Noului Eden. Ei au susținut insistent că concentrațiile de bioxid de carbon și particulele de fum trebuie menținute sub nivelurile precizate. Trebuie să fi știut ceva.
Patrick și Ellie își terminară micul dejun și se scuzară. Câteva minute mai târziu, după ce copiii părăsiră casa, Nicole ocoli masa și-și puse mâinile pe umerii lui Richard.
— Mai ții minte seara în care am discutat cu Patrick și Ellie despre Albert Einstein?
Richard o privi întrebător.
— În seara aceea, mai târziu, când eram în pat, eu am comentat că descoperirea lui Einstein privind relația dintre materie și energie a fost „oribilă”, pentru că a condus la existența armelor nucleare… Mai ții minte ce ai răspuns?
Bărbatul clătină din cap.
— Mi-ai spus că Einstein a fost un savant a cărui muncă de-o viață a fost pusă în slujba cercetării cunoașterii și a adevărului. Ai spus: „Nu există cunoaștere care să fie oribilă. Oribil poate fu numit numai ceea ce fac alte ființe umane cu cunoașterea aceea”.
— Încerci să mă absolvi de responsabilitatea subiectului? zâmbi Richard.
— Poate, răspunse Nicole apoi se aplecă și-l sărută pe buze. Ştiu că ești una dintre cele mai inteligente și creative ființe umane care au trăit vreodată și nu-mi place să te văd purtând pe umeri toate poverile călătoriei.
Richard îi întoarse sărutul cu o vigoare considerabilă.
— Crezi că terminăm până se trezește Benjy? șopti el. Nu are școală și azi noapte a stat până târziu.
— S-ar putea, chicoti Nicole. Măcar putem încerca. Primul caz îl am abia la ora zece.
Cursul principal predat de Eponine la Liceul Central, numit simplu „Artă și Literatură”, îmbrățișa multe aspecte ale culturii pe care coloniștii, cel puțin temporar, o lăsaseră în urmă. În programa de bază, Eponine acoperea un set de surse eclectice, multiculturale, încurajând liceenii să întreprindă studii independente în orice domenii specifice pe care le găseau stimulatoare. Deși când preda folosea întotdeauna planuri de lecții și o programă analitică, Eponine era genul de profesor care își alcătuia fiecare oră astfel încât să urmărească interesele elevilor.
Personal, ea considera că Mizerabilii de Victor Hugo era cel mai bun roman scris vreodată, iar pe impresionistul Pierre Auguste Renoir, care se născuse în secolul al XIX-lea în orașul ei natal Limoges, cel mai mare pictor din toate timpurile. În orele ei includea lucrări ale ambilor compatrioți, însă structura cu grijă restul materialului bibliografic pentru a oferi reprezentarea corectă a celorlalte națiuni și culturi.
Deoarece bioții Kawabata o ajutau în fiecare an la piesa de teatru, era normal să folosească romanele adevăratului Kawabata, O mie de cocori și Țara zăpezii, ca exemple ale literaturii japoneze. Cele trei săptămâni dedicate poeziei abordau poeți ca Frost, Rilke și Omar Khayyam, totuși accentul era pus pe Benita Garcia, nu numai datorită prezenței bioților Garcia pe tot cuprinsul Noului Eden, ci și pentru că viața și poezia Benitei îi fascinau pe tineri.
În anul în care i se ceruse să poarte brasarda roșie după ce fusese testată pozitiv la anticorpii RV-41, Eponine avea numai unsprezece elevi în ultima clasă de liceu. Rezultatele testului făcură ca administrația școlii să se confrunte cu o dilemă. Deși directorul rezistase în mod curajos cererii unui grup vehement de părinți, în majoritate din Hakone, ca Eponine să fie „concediată”, el și restul personalului cedaseră oarecum în fața isteriei din colonie, decretând cursul ei opțional. Ca urmare, clasa ei era mult mai mică decât fusese în cei doi ani precedenți.
Ellie era eleva ei preferată. În ciuda marilor goluri din cunoștințele tinerei, datorate anilor de somn din călătoria de la Baza de Tranzit la sistemul solar, inteligența înnăscută și setea de cunoaștere făceau din ea o elevă model. Eponine îi cerea adesea lui Ellie să execute sarcini deosebite. În dimineața în care clasa începea studiul operei Benitei Garcia, dimineață care, întâmplător, era chiar cea în care Richard discutase cu fiica sa despre îngrijorarea lui privitoare la activitățile de control a vremii din colonie, lui Ellie i se ceruse să memoreze unul dintre poemele din primul volum al Benitei Garcia, Visurile unei fete mexicane, scris când poetesa era încă adolescentă. Totuși, înainte ca Ellie să înceapă să recite, Eponine încercă să aprindă imaginația tinerilor cu o scurtă prelegere despre viața Benitei.
— Adevărata Benita Garcia a fost una dintre cele mai uimitoare femei care au trăit vreodată, spuse ea indicând spre inexpresivul biot Garcia din colț, care o ajuta la problemele de rutină a activității de predare. Poetesă, astronaut, lider politic, mistic — viața ei a fot atât o reflectare a istoriei epocii, cât și un izvor de inspirație pentru toți.
Tatăl ei a fost un mare latifundiar din statul mexican Yucatan, departe de inima artistică și politică a națiunii. Benita a fost singurul copil, născută din mamă maya și un tată mult mai vârstnic. Majoritatea copilăriei și-a petrecut-o singură pe plantația familiei care se învecina cu minunatele ruine maya Puuc de la Uxmal. Când era mică, Benita se juca adesea printre piramidele și clădirile centrului ceremonial vechi de o mie de ani.
A fost de la început o elevă înzestrată, dar imaginația și elanul au deosebit-o cu adevărat de colegii din clasă. A scris prima poezie la nouă ani, iar la cincisprezece ani, pe când se afla în internatul liceului catolic din Merida, capitala statului Yucatan, două dintre poemele ei fuseseră deja publicate în prestigiosul Diario de Mexico.