După ce a terminat gimnaziul, Benita și-a surprins profesorii și familia, anunțând că voia să devină astronaut. În 2129, a fost prima mexicană admisă la Academia Spațială din Colorado. Când, patru ani mai târziu, a absolvit Academia, începuseră deja marile reduceri de fonduri destinate explorărilor spațiale. În urma crashului din 2134, omenirea s-a cufundat în criza cunoscută drept Marele Haos și practic întreaga explorare spațială a fost oprită. În 2137, Benita a fost concediată de ASI și a crezut că i se încheiase cariera spațială.
În 2144, una dintre ultimele nave de transport interplanetar, James Martin, s-a întors eu greu de pe Marte, transportând în majoritate femei și copii din coloniile marțiene. Nava abia a reușit să intre pe orbita Pământului și se părea că toți pasagerii vor muri. Benita și trei prieteni astronauți au improvizat un vehicul și au reușit să salveze douăzeci și patru de oameni în cea mai spectaculoasă misiune spațială a tuturor timpurilor…
Mintea lui Ellie se abătu de la povestirea lui Eponine și-și imagină cât de palpitantă fusese misiunea de salvare a Benitei. Mexicana condusese manual vehiculul spațial,
fără nici o legătură cu dispeceratele de control terestre, riscându-și viața ca s-o salveze pe a altora. Putea exista o dăruire mai mare față de semenii tăi?
În timp ce se gândea la altruismul Benitei, în mintea lui Ellie apăru imaginea mamei sale. Urmă rapid un carusel de imagini cu Nicole. Mai întâi, o văzu în robă de judecător, vorbind cu înțelepciune în fața Senatului. Apoi, masându-i ceafa soțului, noaptea târziu în birou, învățându-l răbdătoare, zi după zi, pe Benjy să citească, plecând împreună cu Patrick, cu bicicleta, ca să joace tenis în parc, sau instruind Lincolnul ce anume să pregătească pentru cină. În ultima imagine, Nicole stătea noaptea târziu pe patul lui Ellie, răspunzând la întrebări despre viață și dragoste. Mama este eroina mea, își dădu brusc seama Ellie. E la fel de altruistă ca Benita Garcia.
— …Imaginați-vă, dacă doriți, o fată mexicană de șaisprezece ani, venită acasă în vacanță de la internat, urcând încet treptele abrupte ale Piramidei Magicianului din Uxmal. Sub ea, în dimineața deja caldă de primăvară, iguanele se joacă printre pietre și ruine.
Eponine îi făcu semn din cap lui Ellie. Era timpul să recite poemul. Ellie se ridică și începu să recite:
Când Ellie termină, obrajii îi luceau de lacrimi. Probabil că profesoara ei și ceilalți elevi credeau că fusese profund înduioșată de poezie și de prelegerea despre Benita Garcia. Ei n-ar fi putut înțelege că Ellie tocmai trăise o manifestare divină, că descoperise adevărata profunzime a iubirii și a respectului pentru mama ei.
Era ultima săptămână de repetiții pentru piesa școlară. Eponine alesese o lucrare veche, piesa Așteptăndu-l pe Godot de Samuel Beckett, laureatul Nobel din secolul XX, pentru că tema ei era atât de înrudită cu viața din Noul Eden. Cele două personaje principale, ambele îmbrăcate în zdrențe, erau jucate de Ellie Wakefield și Pedro Martinez, un băiat chipeș de nouăsprezece ani, care fusese unul dintre adolescenții „problemă” adăugați la contingentul coloniei în ultimele luni dinaintea lansării.
Eponine n-ar fi putut realiza piesa fără ajutorul bioților Kawabata. Aceștia proiectau și creau decorurile și costumele, controlau luminile, și chiar conduceau repetițiile când ea nu putea fi prezentă. Şcoala avea în total patru Kawabata, iar trei se găseau sub jurisdicția lui Eponine în timpul celor șase săptămâni care precedau reprezentația.
— Bravo! strigă Eponine, apropiindu-se de elevii de pe scenă. Să zicem că pentru azi e destul.
— Domnișoară Wakefield, rosti Kawabata 052, au existat trei locuri în care cuvintele dumneavoastră n-au fost chiar corecte. La începutul monologului…
— Spune-i mâine, îl întrerupse Eponine, făcându-i semn cu blândețe să se îndepărteze. Va însemna mai mult pentru ea. Se întoarse spre mica distribuție. Aveți întrebări?
— Ştiu că am mai vorbit despre asta…, începu ezitant Pedro Martinez, dar m-ar ajuta dacă am putea discuta din nou… Ne-ați spus că Godot n-a fost o persoană, ci doar un concept, sau o fantezie… că noi toți așteptăm ceva… Scuzați-mă, dar mi-e greu să înțeleg ce anume…
— În esență, întreaga piesă este un comentariu despre absurditatea vieții, răspunse Eponine după câteva secunde. Râdem, pentru că ne vedem pe noi în cerșetorii de pe scenă, auzim vorbele noastre când vorbesc ei. Beckett a surprins extrema năzuință a spiritului omenesc. Indiferent cine ar fi el, Godot va face ca totul să fie bine. El ne va transforma, cumva, viața și ne va face fericiți.
— N-ar putea fi Dumnezeu? întrebă Pedro.
— Absolut, încuviință Eponine. Sau chiar extratereștrii superavansați care au construit Rama și controlează Baza de Tranzit unde au stat Ellie și familia ei. Orice putere, forță sau ființă care este un panaceu pentru suferințele omenirii poate fi Godot. De aceea piesa este universală.
— Pedro, ai terminat? strigă o voce autoritară din fundul micuțului amfiteatru.
— Doar o clipă, Mariko, răspunse tânărul. Avem o discuție interesantă. De ce nu vii și tu aici?
Japoneza rămase în ușă.
— Nu, spuse ea grosolan, nu vreau. Hai să mergem. Eponine dădu liber distribuției și Pedro sări de pe scenă. În timp ce tânărul se grăbea spre ușă, Ellie veni lângă profesoară.
— De ce o lasă să se poarte așa? murmură ea.
— Nu mă întreba pe mine, ridică Eponine din umeri. În mod clar, nu sunt expertă în relații interumane.
Fata aia, Kobayashi, e o nesuferită, se gândi, amintindu-și cum le tratase Mariko pe ea și pe Ellie, într-o seară, după repetiții, de parcă ar fi fost niște gândaci. Bărbații sunt atât de proști uneori!
— Ai vreo obiecție, întrebă Ellie, dacă părinții mei vin la repetiția cu costume? Beckett e unul din dramaturgii favoriți ai tatii și…
— Ar fi grozav, Părinții tăi sunt oricând bineveniți. În plus, vreau să le mulțumesc…
— Domnișoară Eponine! strigă un glas de tânăr din cealaltă parte a sălii.
Era Derek Brewer, unul dintre elevii lui Eponine care făcuse o pasiune de licean pentru ea. Derek alergă câțiva pași apoi strigă din nou: