Când nava e în suprapropulsie, toți patru trebuie să fim în rezervor. Perioadele de suprapropulsie durează opt ore la fiecare douăzeci și șapte de ore, în cicluri repetate de câte șase minute. Este limpede că se dorește ca noi să dormim în etapele de suprapropulsie. După primele douăzeci de minute ale fiecărei etape, luminițele de deasupra noastră din rezervorul închis se sting și zăcem în beznă totală, până cu cinci minute înainte de sfârșitul perioadei de opt ore.
Conform spuselor lui Richard, această schimbare rapidă de viteză ne accelerează distanțarea de Soare. Dacă actuala manevră rămâne constantă atât ca magnitudine cât și ca direcție, și continuă o lună, vom călători cu jumătate din viteza luminii în raport cu sistemul nostru solar.
— Încotro mergem? a întrebat Michael ieri.
— E încă prea devreme de spus, a răspuns Richard. Tot ce știu e că avem o viteză fantastică.
Temperatura și densitatea fluidului din rezervor au fost atent modificate pe parcursul fiecărei perioade, ajungând acum să fie exact egale cu ale noastre. Ca urmare, când zac acolo, în întuneric, nu simt absolut nimic în afara unei forțe îndreptată în jos, abia perceptibilă. Mintea îmi spune că mă aflu într-un rezervor de accelerare, înconjurată de un fel de lichid amortizor care îmi apără corpul de forța puternică, dar absența senzației mă face până la urmă să-mi pierd complet perceperea corpului. Atunci încep halucinațiile. Este aproape ca și cum, pentru a continua să funcționez așa cum trebuie, creierul meu are nevoie de alimentare senzorială normală. Dacă în creier nu ajung sunete, imagini, gusturi, mirosuri și nici dureri, atunci activitatea lui devine haotică.
Acum două zile am încercat să discut acest fenomen cu Richard, dar s-a uitat la mine de parcă eram nebună. El nu a avut halucinații. Își petrece tot timpul în „zona crepusculară” (cum numește perioada fără activitate senzorială dinaintea somnului profund) făcând calcule matematice, aducând în minte o varietate de hărți ale Pământului, sau retrăindu-și cele mai remarcabile episoade sexuale. Chiar și în absența aportului senzorial, este absolut stăpân pe creierul lui. De asta suntem atât de diferiți. Mintea mea vrea să-și găsească o direcție proprie atunci când nu e folosită la corvezi, precum procesarea miliardelor de date furnizate de celelalte celule din corp.
Halucinațiile încep de regulă cu o pată mică de culoare roșie sau verde care apare în bezna din jur. Pe măsură ce pata se mărește, i se alătură alte culori, adesea galben, albastru și purpuriu. Fiecare culoare ia rapid propria-i formă neregulată și se răspândește pe ecranul imaginației mele. Ceea ce văd devine un caleidoscop de culori luminoase. Mișcarea de pe ecran se accelerează, până când sutele de dungi și pete fuzionează într-o explozie dezlănțuită.
În mijlocul acestei orgii cromatice, se formează întotdeauna o imagine coerentă. La început nu-mi dau seama exact ce este, căci silueta sau siluetele sunt foarte mici, de parcă ar fi foarte departe. Pe măsură ce imaginea se apropie, ele își schimbă de mai multe ori culoarea, sporind atât conotația fantastică a viziunii, cât și senzația mea de frică. În peste jumătate din cazuri, imaginea, care până la urmă se risipește, o reprezintă pe mama, sau un animal, de exemplu un ghepard sau o leoaică, pe care îl recunosc intuitiv ca fiind mama deghizată. Atâta timp cât doar mă uit și nu fac nici o încercare volitivă de a interacționa cu mama, ea rămâne un personaj din imaginea în schimbare. Dacă încerc însă s-o contactez în vreun fel, mama, sau animalul care o reprezintă, dispare imediat, lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de abandonare.
În timpul uneia dintre recentele mele halucinații, valurile de culoare s-au spart în motive geometrice, iar acestea, la rândul lor, s-au transformat în siluete omenești care mărșăluiau în șir indian de-a lungul câmpului meu vizual. Procesiunea era condusă de Omeh într-o robă verde aprins. Cele două siluete de la capătul șirului erau femei, eroinele adolescenței mele, Ioana d'Arc și Alienor de Aquitania. Când le-am auzit prima dată glasurile, procesiunea s-a destrămat și scena s-a schimbat instantaneu. M-am văzut dintr-o dată într-o barcă mică ce plutea în ceața timpurie a dimineții pe micul heleșteu cu rațe de lângă vila noastră de la Beauvois. M-am cutremurat de frică și am început să plâng nestăpânit. Ioana și Alienor au apărut din ceață să mă asigure că tata nu avea să se însoare cu Helena, ducesa englezoaică cu care plecase în Turcia, în vacanță.
În altă noapte, uvertura de culori a fost urmată de o bizară reprezentație teatrală, undeva în Japonia. Piesa halucinantă avea doar două personaje, ambele purtând măști expresive, strălucitoare. Un bărbat purta costum occidental și cravată, recita poezie și avea niște ochi nemaipomenit de limpezi și de deschiși, care se puteau vedea prin masca lui prietenoasă. Celălalt semăna cu un războinic samurai din secolul al XVII-lea. Masca lui era o perpetuă căutătură rea. A început să ne amenințe atât pe mine, cât și pe colegul lui modern. La sfârșitul acestei halucinații, am țipat, căci cei doi s-au întâlnit în mijlocul scenei și s-au contopit într-un singur personaj.
Unele dintre cele mai puternice halucinații au durat doar câteva secunde. În a doua sau a treia noapte, prințul Henry gol-pușcă, devorat de dorință, cu corpul purpuriu vibrant, a apărut preț de două-trei secunde în mijlocul altei viziuni, în care eu călăream un octopăianjen verde.
În timpul perioadei de somn de ieri, ore întregi n-a existat nici o culoare. Apoi, în timp ce deveneam conștientă că-mi era incredibil de foame, a apărut un uriaș pepene-mană roz. Când am încercat să-l mănânc, pepenelui i-au crescut picioare și a șters-o repede, dispărând în culorile nedefinite.
Să însemne, oare, toate astea ceva? Pot eu învăța ceva despre mine sau despre viața mea din aceste manifestări aparent haotice ale minții nedirecționate?
Controversa cu privire la semnificația viselor a izbucnit acum mai bine de trei secole și încă nu s-a rezolvat. Mie mi se pare că halucinațiile mele sunt chiar mai inspirate de realitate decât visele normale. Într-un sens, sunt rude îndepărtate cu cele două călătorii psihedelice pe care le-am făcut mai înainte în viață, și orice încercare de a le interpreta logic ar fi absurdă. Totuși, din nu știu ce motiv, continuu să cred că efuziunile sălbatice și aparent fără legătură ale minții mele conțin unele adevăruri fundamentale. Şi asta, poate, deoarece creierul omenesc nu poate opera într-o manieră pur aleatorie — sunt convinsă de asta.
22 IULIE 2201
Ieri podeaua a încetat, în sfârșit, să se mai zdruncine. Richard prezisese asta. Acum două zile, când nu ne-am mai întors în rezervor la ora obișnuită, el a presupus, în mod corect, că manevra era pe sfârșite.
Așadar intrăm într-o altă fază a incredibilei noastre odiseei. Soțul meu ne informează că în clipa de față călătorim cu o viteză mai mare de jumătate din cea a luminii. Asta înseamnă că la fiecare două secunde acoperim o distanță aproximativ egală cu cea dintre Pământ și Lună. Ne îndreptăm, mai mult sau mai puțin, în direcția lui Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții planetei noastre natale. Dacă nu vor mai exista manevre, peste doisprezece ani vom fi în vecinătatea lui Sirius.