— Este îngrijorată din cauza ta.
Katie râse nervos și trase adânc din țigară.
— Sigur că este… Tot ce o îngrijorează cu adevărat e să nu fac familia de râs.
Patrick se ridică.
— Nu trebuie să pleci, spuse Katie. Mai rămâi. Mă îmbrac și mergem la cazinou… Mai ții minte cât de bine ne distram cândva împreună?
Porni spre dormitor.
— Folosești droguri? întrebă brusc Patrick. Ea se opri și-și privi lung fratele.
— Cine vrea să știe? întrebă sfidător. Tu sau madame astronaut doctor consilier judecător Nicole des Jardins Wakefield?
— Eu vreau să știu, răspunse liniștit Patrick.
Katie traversă camera și își puse mâinile pe obrajii lui.
— Sunt sora ta și te iubesc, îi zise. Nimic altceva nu-i important.
Norii negri se adunaseră deasupra colinelor Pădurii Sherwood. Vântul bătea printre copaci, răvășind părul lui Ellie. Săgeata unui fulger despică aerul și imediat bubui tunetul.
Benjy tresări puternic și Ellie îl trase lângă ea.
— Conform hărții, suntem la numai un kilometru de marginea pădurii, îi spuse.
— Cât de departe înseamnă asta? întrebă Benjy.
— Dacă mergem repede, putem să ajungem în zece minute, strigă Ellie ca să acopere vântul.
Îl apucă pe Benjy de mână și-l trase după ea pe cărare.
O clipă mai târziu, un trăsnet lovi unul dintre copacii de lângă ei și o cracă groasă căzu de-a curmezișul potecii. Craca îl lovi pe Benjy în spate și-l dărâmă. El căzu pe potecă, dar capul îi nimeri în plantele și iedera de la baza copacilor. Zgomotul tunetului aproape că-l asurzi.
Rămase întins câteva secunde, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. În cele din urmă, se sculă cu greu în picioare.
— Ellie, rosti el, uitându-se la silueta întinsă pe pământ a surorii sale. (Ochii ei erau închiși.) Ellie! țipă, pe jumătate mergând, pe jumătate târându-se spre ea.
O apucă de umeri și o zgâlțâi ușor, dar ea nu deschise ochii. Umflătura de pe frunte, deasupra ochiului drept, avea deja dimensiunea unei portocale.
— Ce mă fac? spuse Benjy cu glas tare.
Simți miros de foc și se uită la copaci. Focul sărea din cracă în cracă, purtat de vânt. Urmă alt fulger, alt tunet. În fața lui, din direcția spre care mersese cu Ellie, văzu un foc mai mare care se prelingea printre copacii de pe ambele părți ale potecii. Intră în panică.
Își luă în brațe sora și o pălmui ușor peste față.
— Ellie, te rog, te rog să te trezești.
Ea nu se clinti. Focul din jurul lor se răspândea rapid. În scurt timp, întreaga porțiune de pădure avea să fie un iad.
Benjy era îngrozit. Încercă să-și ridice sora, dar se împiedică și căzu.
— Nu, nu, nu! strigă ridicându-se și aplecându-se s-o pună pe Ellie pe umeri.
Fumul era tot mai gros. Băiatul porni încet pe potecă, departe de foc, cu Ellie în spinare.
Când ajunse în poiană, era extenuat. O instală cu blândețe pe Ellie pe o masă de beton și el se așeză pe o bancă. Focul se înălța ieșit de sub control la nord de poiană. Ce mă fac acum? se întrebă și ochii îi căzură pe harta care ieșea din buzunarul cămășii lui Ellie. Asta mă poate ajuta. Înhăță harta și se uită la ea. La început nu înțelese nimic și începu să intre iar în panică.
Relaxează-te, o auzi pe mama sa spunând pe un ton liniștitor. E puțin greu, dar poți s-o faci. Hărțile sunt foarte importante. Ele ne spun pe unde să mergem. Primul lucru, întotdeauna, este să orientezi harta în așa fel încât să poți citi scrisul. Vezi? Așa e bine. De cele mai multe ori, direcția de sus se numește nord. Bun. Asta e harta Pădurii Sherwood…
Benjy întoarse harta până când literele veniră în poziția bună. Fulgerele și tunetele continuau. O schimbare bruscă de vânt îi trimise fumul în plămâni și tuși. Încercă să citească cuvintele de pe hartă.
Auzi din nou glasul mamei. Dacă nu recunoști cuvântul de la început, ia fiecare literă și rostește-o, foarte rar. Apoi lasă toate sunetele să se îmbine, până formează un cuvânt pe care-l înțelegi.
Benjy se uită la Ellie.
— Trezește-te, Ellie, trezește-te, te rog, o imploră. Am nevoie de ajutorul tău.
Ea tot nu se mișcă.
Se aplecă asupra hărții și se chinui să se concentreze. Cu o hotărâre disperată, rosti toate literele, iar și iar, până se convinse că pata verde de pe hartă era poiana în care se afla. Liniile albe sunt potecile, își spuse. Există trei linii albe care intră în pata verde.
Ridică ochii de pe hartă, numără cele trei poteci care porneau din poiană și simți un val de încredere în sine. Totuși, câteva momente mai târziu, o rafală de vânt purta jeraticul peste poiană și aprinse copacii din partea sudică. Benjy acționă repede. Trebuie să plec, își zise, ridicând-o în spinare pe Ellie.
Acum știa că focul principal era în partea de nord a hărții, înspre satul Hakone. Se uită din nou la hârtia din mâinile lui. Atunci trebuie să rămân pe liniile albe din partea de jos, se gândi.
Înainta cu greu pe potecă, în clipa în care, mult deasupra capului său un alt copac luă foc. Pe un umăr o ținea pe sora lui, iar în mâna dreaptă harta salvatoare. Din zece în zece pași, se oprea să se uite la hartă, verificând de fiecare dată că se îndrepta în direcția corectă. Când, în sfârșit, ajunse la o intersecție importantă, o așeză pe Ellie cu blândețe pe sol și urmări cu degetul liniile albe de pe hartă. După un minut, zâmbi larg, își ridică iar sora și se îndreptă spre cărarea ce ducea în satul Positano. Fulgerul lumină încă o dată, tunetul bubui și o ploaie torențială se abătu asupra Pădurii Sherwood.
7
Şapte ore mai târziu, Benjy dormea liniștit în patul lui de acasă. Între timp, în partea cealaltă a coloniei, spitalul Noului Eden era o casă de nebuni. Oameni și bioți alergau de colo-colo, brancarde cu trupuri stăteau pe hol și pacienții urlau în agonie. Nicole vorbea la telefon cu Kenji.
— Avem nevoie ca toți Tiasso din colonie să fie trimiși aici cât mai urgent. Încearcă să-i înlocuiești pe cei care lucrează la geriatrie sau pediatrie cu Garcia, sau chiar cu Lincolni. Adună personalul uman din clinicile sătești. Situația este foarte gravă.
Din cauza zgomotului din spital abia auzea ce spunea Kenji.
— Rău, foarte rău, îi răspunse. Până acum avem douăzeci și șapte de internați și știm de patru morți. Întreaga zonă Nara — enclava în stil japonez cu case de lemn din spatele Vegasului, înconjurată de pădure — e un dezastru. Incendiul s-a extins prea repede… Oamenii au intrat în panică.
— Doamna Wakefield, doamna Wakefield. Vă rog să veniți imediat la numărul 204.
Nicole puse receptorul în furcă și o luă la fugă pe hol, apoi sui scara la etaj. Muribundul de la 204 era un bun prieten de-al ei, coreeanul Kim Lee, care asigurase legătura cu comunitatea din Hakone pe vremea când Nicole era guvernator provizoriu.
Kim fusese printre primii care își construiseră case în Nara. În timpul incendiului, pătrunsese în casa în flăcări să-și salveze băiatul de șapte ani. Fiul avea să trăiască, deoarece Kim îl protejase cu grijă când îl scosese dintre flăcări, dar tatăl suferise arsuri de gradul trei pe majoritatea corpului.
Pe coridor, Nicole trecu pe lângă Turner.
— Nu cred că mai putem face ceva pentru prietenul tău de la 204, îi spuse acesta. Aș vrea să-ți știu părerea… Sună-mă în camera de urgență. Tocmai au adus o femeie în stare critică pe care focul a prins-o în casă.