Nicole inspiră adânc și deschise încet ușa salonului. Soția lui Kim, o coreeancă drăguță de treizeci și cinci de ani, stătea tăcută într-un colț. În timp ce Nicole o liniștea pe femeie, Tiasso care monitoriza datele lui Kim îi aduse un set de diagrame. Starea bărbatului era cu adevărat fără speranță. Când Nicole ridică ochii, fu mirată s-o vadă pe Ellie, cu un bandaj mare pe tâmpla dreaptă, stând în picioare lângă patul lui Kim și ținându-l de mână pe muribund.
— Nicole, șopti cu greu acesta îndată ce o recunoscu. Toată pielea feței îi era înnegrită. Chiar și rostirea unui cuvânt îl făcea să sufere.
— Vreau să mor, spuse bărbatul făcând un semn din cap spre soția lui.
Doamna Kim se ridică și se apropie de Nicole.
— Soțul meu vrea să semnez pentru eutanasie, zise ea, dar eu nu vreau, decât dacă-mi spuneți că nu mai are absolut nici o șansă să mai fie fericit vreodată.
Începu să plângă, însă se stăpâni. Nicole ezită o clipă.
— Nu-ți pot spune asta, doamnă Kim, rosti ea cu amărăciune. Se uită de la soț la soție. Ce-ți pot spune este că probabil va muri în următoarele douăzeci și patru ore și că, până la moarte, va suferi fără încetare. Dacă are loc vreo minune medicală și supraviețuiește, va rămâne serios desfigurat și infirm pentru tot restul vieții.
— Vreau să mor acum, repetă cu greu Kim.
Nicole trimise pe Tiasso după documentele de eutanasie. Acestea trebuiau semnate de medicul curant, de soție și pacient dacă, după părerea medicului, era în stare să ia singur decizii. În timp ce Tiasso pleca, Nicole îi făcu semn lui Ellie s-o urmeze pe hol.
— Ce cauți aici? o întrebă în șoaptă când nu mai putură fi auzite. Ți-am spus să stai acasă și să te odihnești. Ai suferit o contuzie urâtă.
— N-am nimic, mamă. În plus, când am auzit că domnul Kim a fost ars rău, am vrut să fac ceva să-l ajut. A fost un prieten minunat în anii aceia de început.
— E într-o stare teribilă, clătină din cap Nicole. Nu-mi vine să cred că mai trăiește.
Ellie întinse mâna și-i atinse brațul.
— El vrea ca moartea lui să fie de folos, rosti ea. Doamna Kim mi-a vorbit despre asta… Deja am trimis după Amadou, dar trebuie să vorbești cu Turner.
Nicole se uită lung la fiica ei.
— Despre ce vorbești?
— Nu-l mai ții minte pe Amadou Diaba? Prietenul lui Eponine, farmacistul nigerian cu bunica Senoufo. Cel care s-a îmbolnăvit de RV-41 în urma unei transfuzii de sânge. În tot cazul, Eponine mi-a spus că inima lui se deteriorează rapid.
Nicole rămase tăcută câteva secunde. Nu-i venea să creadă ce auzea. În cele din urmă spuse:
— Vrei ca eu să-i cer lui Turner să realizeze un transplant de cord manual, chiar acum, în toiul crizei?
— Dacă el se hotărăște acum, poate fi făcută mai târziu, diseară, nu-i așa? Inima domnului Kim poate fi păstrată în stare bună cel puțin până atunci.
— Ascultă, Ellie, nici măcar nu știm…
— Am verificat deja, o întrerupse tânăra. Un Tiasso a verificat că domnul Kim este un donator acceptabil.
Nicole clătină din nou din cap.
— Bine, bine. Am să mă gândesc la asta. Între timp, vreau să te întinzi și să te odihnești. O contuzie nu-i o bagatelă.
— Ce-mi ceri să fac? o întrebă neîncrezător Turner.
— Haideți, domnule doctor, nu doamna Wakefield vă cere asta, spuse Amadou cu accentul său englezesc impecabil. Eu vă rog. Vă implor să faceți operația și să nu vă gândiți că-i riscantă. Chiar dumneavoastră mi-ați spus că nu mai am decât trei luni de trăit. Sunt perfect conștient că s-ar putea să mor pe masa de operație. Dar dacă supraviețuiesc, conform statisticilor pe care mi le-ați arătat, am cincizeci la sută șanse să mai trăiesc încă opt ani. Aș putea chiar să mă însor și să am un copil.
Turner se răsuci pe călcâie și privi ceasul de pe peretele biroului său.
— Domnule Diaba, uită pentru o clipă că-i trecut de miezul nopții și că mă ocup de arși de nouă ore în șir. Gândește-te ce-mi ceri. De cinci ani n-am mai făcut un transplant de inimă. Şi niciodată n-am făcut unul fără să mă bazez pe cel mai bun personal cardiolog și cel mai grozav echipament de pe Pământ. Toată munca de chirurgie, de exemplu, era făcută întotdeauna de roboți.
— Înțeleg toate astea, domnule doctor. Dar nu-i chiar același lucru. Fără operație, voi muri în mod sigur. E aproape cert că în viitorul apropiat nu se va găsi alt donator. În plus, Ellie mi-a spus că de curând ați revăzut toate procedurile transplantului, când ați pregătit bugetul pentru noul echipament…
Turner îi aruncă lui Ellie o privire mirată.
— Mama mi-a vorbit de pregătirile dumneavoastră minuțioase, domnule doctor. Sper că nu vă supărați că i-am spus lui Amadou.
— Voi fi încântată să te ajut cu tot ce pot, adăugă și Nicole. Deși n-am participat niciodată la o operație pe cord, mi-am făcut rezidențialul într-un institut de cardiologie.
Turner se uită prin cameră, mai întâi la Ellie, apoi la Amadou și Nicole.
— Atunci, rămâne stabilit, cred. Nu mi-ați dat de ales.
— O veți face? exclamă Ellie cu entuziasm tineresc.
— Voi încerca, răspunse medicul și se întoarse spre Amadou. Ştii, nu-i așa, că există puține șanse să te mai trezești vreodată?
— Da, domnule doctor. Dar puține șanse tot sunt mai bune decât nici una… Vă mulțumesc!
Turner se întoarse către Nicole.
— Ne întâlnim peste cincisprezece minute în biroul meu, ca să revedem procedura… Şi, apropo, doamna doctor Wakefield, te rog să pui un Tiasso să ne aducă un ibric cu cafea proaspătă.
Pregătirea pentru operație îi aduse lui Turner amintiri îngropate în cotloanele minții. De câteva ori chiar își imagină, preț de câteva secunde, că se afla iar în Centrul Medical din Dallas. Își aminti cât de fericit fusese în zilele acelea de demult. Își iubise munca și familia. Viața lui fusese aproape perfectă.
Turner și Wakefield notară cu atenție succesiunea acțiunilor ce trebuiau executate înainte de a începe procedura. Apoi, în timpul operației propriu-zise, se opriră să se consulte după fiecare etapă importantă. În timpul procedurii, nu surveni nici un eveniment nedorit. Turner scoase inima lui Amadou și o întoarse astfel încât Nicole și Ellie (fata insistase să rămână, în caz că ar fi putut ajuta cu ceva) să poată vedea cât de rău se atrofiaseră mușchii. Inima bărbatului era uri dezastru. Probabil că Amadou ar fi murit în mai puțin de o lună.
O pompă automată circulă sângele pacientului, în timp ce inima nouă fu „legată” la toate arterele și venele principale. Aceea era faza cea mai dificilă și periculoasă a operației. În experiența lui Turner, nu fusese niciodată realizată de mâini omenești.
Îndemânarea sa chirurgicală fusese șlefuită în urma multelor operații manuale pe care le realizase în cei trei ani de când era în Noul Eden. El însuși fu mirat de ușurința cu care conectă inima la vasele de sânge ale lui Amadou.
Spre sfârșitul procedurii, când toate fazele periculoase se încheiaseră, Nicole se oferi să termine puținul care mai rămăsese de făcut. Turner clătină însă din cap. În ciuda faptului că în colonie se apropiau zorii, era hotărât să termine el însuși operația.
Oare oboseala extremă făcu ca ochii să-i joace feste în ultimele minute? Sau de vină fusese valul de adrenalină provocat de gândul că operația va reuși? Indiferent de motiv, în etapele finale, Robert Turner fu martorul unor schimbări periodice și remarcabile ale feței lui Amadou. De mai multe ori, chipul pacientului său se transformă încet sub ochii lui, trăsăturile devenind cele ale lui Carl Tyson, tânărul negru pe care Turner îl omorâse în Dallas. O dată, după ce termină o cusătură, Turner se uită la Amadou și se sperie de rânjetul obraznic al lui Tyson. Clipi de câteva ori, se uită din nou, dar pe masa de operație era doar Amadou Diaba.