După ce fenomenul surveni de mai multe ori, Turner o întrebă pe Nicole dacă observase ceva neobișnuit la fața lui Amadou.
— Nimic în afară de zâmbetul lui, răspunse ea. N-am mai văzut pe cineva așa, în stare de anestezie.
Când operația se termină și Tiasso raportă că toate semnele vitale ale pacientului erau excelente, Turner, Nicole și Ellie exaltară de fericire, în ciuda oboselii. Turner le invită pe cele două în biroul său pentru a sărbători victoria cu o ceașcă de cafea. În clipa aceea, nici măcar nu-și dădea seama că urma s-o ceară în căsătorie pe Ellie.
Ellie rămase înmărmurită, holbându-se pur și simplu la medic. El se uită la Nicole, apoi își întoarse privirea spre fată.
— Ştiu că am făcut-o prea brusc, spuse Turner, dar în mintea mea nu există nici un dubiu. Te iubesc. Vreau să mă însor cu tine. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Timp de aproape un minut, în cameră domni o tăcere deplină. În acest timp, Turner se duse la ușă și o încuie. Deconectă chiar și telefonul. Ellie dădu să vorbească.
— Nu, vorbi el pătimaș, nu spune încă nimic. Mai întâi trebuie să fac ceva.
Se așeză pe un scaun și trase adânc aer în piept.
— Ceva ce trebuia să fac de mult, continuă liniștit. În plus, amândouă meritați să cunoașteți întreg adevărul despre mine.
Ochii i se umeziră de lacrimi chiar înainte de a-și începe povestea. Glasul i se frânse când vorbi prima oară, dar se adună și continuă.
— Aveam treizeci și trei de ani și eram revoltător de fericit. Eram deja unul dintre chirurgii cardiologi de frunte din America, aveam o soție frumoasă și iubitoare și două fete, una de trei și alta de doi ani. Locuiam într-o vilă cu piscină dintr-o comunitate situată la vreo patruzeci de kilometri nord de Dallas.
într-o noapte, când m-am întors acasă de la spital — era foarte târziu, căci supravegheasem o operație de inimă neobișnuit de dificilă — , am fost oprit la poarta comunității de gărzile de securitate. Acționau anapoda, de parcă nu știau ce să facă, dar după un apel telefonic și câteva priviri ciudate înspre mine, m-au lăsat să trec.
În fața casei mele erau parcate două mașini de poliție și o ambulanță. Trei dube TV se aflau în vâlceaua din spatele casei. Când am dat să cotesc pe aleea spre garaj, un polițist m-a oprit. Orbit de blițurile aparatelor de fotografiat și de reflectoarele camerelor TV, am fost condus în casă de polițist.
Soția mea zăcea sub un cearceaf pe un pat de campanie în holul principal, lângă scara ce ducea la etaj. Avea beregata tăiată. Am auzit niște oameni vorbind la etaj și am alergat să-mi văd fetele. Zăceau tot acolo unde fuseseră ucise — Christie pe podeaua din baie, iar Amanda în patul ei. Nemernicul le tăiase și lor beregata.
Turner izbucni într-un plâns în hohote.
— N-am să uit niciodată priveliștea aceea oribilă. Amanda fusese probabil omorâtă în somn, căci nu avea nici un semn în afară de tăietură… Ce fel de ființă umană putuse ucide niște făpturi atât de inocente?
Lacrimile îi cădeau în cascadă pe obraji. Pieptul îi urca și-i cobora în mod incontrolabil. Preț de mai multe secunde, nu vorbi. Ellie veni tăcută lângă el, se așeză pe podea și-i luă mâna.
— În următoarele cinci luni, am fost total năuc. Nu puteam munci, nu puteam mânca. Oamenii au încercat să mă ajute — prietenii, psihiatrii, alți medici — , dar în zadar. Pur și simplu nu puteam accepta că soția și fetele mele fuseseră omorâte.
În mai puțin de o săptămână, poliția a arestat un suspect. Îl chema Carl Tyson. Era un negru de douăzeci și trei de ani, care livra articole de băcănie pentru un supermarket din vecinătate. Mai fusese la noi acasă de câteva ori — mi-am amintit că eu însumi îl văzusem o dată sau de două ori — și cu siguranță cunoștea casa.
În ciuda amețelii mele din perioada aceea, eram conștient de ce se întâmpla în investigarea asasinării Lindei. La început, totul păruse foarte simplu. În toată casa au fost găsite amprentele recente ale lui Tyson. Chiar în după-amiază aceea, fusese în comunitatea noastră, cu o livrare. Majoritatea bijuteriilor Lindei lipseau, așa că era evident că motivul fusese jaful. Mi-am închipuit că suspectul avea să fie imediat condamnat și executat.
Problema a început însă să se încețoșeze. Nici una dintre bijuterii n-a fost găsită. Gărzile de securitate înregistraseră intrarea și ieșirea lui Tyson pe poarta principală, dar el stătuse în Greenbriar doar douăzeci și două de minute, ceea ce cu greu i-ar fi dat timp să livreze produsele și să comită un jaf plus trei crime. Pe lângă asta, după ce un avocat renumit s-a hotărât să-l apere și să-l ajute să-și pregătească declarațiile sub jurământ, Tyson a susținut că Linda îl rugase să mute niște mobile în după-amiaza aceea. Era o explicație perfectă pentru prezența amprentelor lui prin toată casa…
Turner se opri, reflectând, cu fața vizibil îndurerată. Ellie îi strânse mâna cu blândețe și el continuă:
— La proces, acuzarea a susținut că Tyson adusese în casă articolele de băcănie după-amiaza și că, după ce discutase cu Linda, aflase că eu aveam să întârzii la clinică. Cum soția mea era o femeie prietenoasă și încrezătoare, era foarte posibil să fi stat la taclale cu băiatul de la livrări și să-i fi spus în treacăt că urma să întârzii. În tot cazul, conform procurorului, Tyson s-a întors când și-a terminat serviciul la supermarket. A escaladat zidul de piatră din jurul domeniului și a traversat terenul de golf. Apoi a intrat în casă, cu intenția de a fura bijuteriile Lindei, așteptându-se ca toți din familie să doarmă. Se pare că soția mea l-a surprins și el a intrat în panică, omorând-o mai întâi pe Linda și apoi pe fete, ca să fie sigur că nu existau martori.
În ciuda faptului că nimeni nu-l văzuse pe Tyson întorcându-se în comunitate, am considerat că pledoaria acuzării era extrem de convingătoare și că omul avea să fie condamnat cu ușurință. La urma urmelor, nu avea absolut nici un alibi pentru perioada de timp în care fusese comisă crima. Noroiul de pe pantofii lui se potrivea exact cu noroiul din albia pârâului pe care ar fi trebuit să-l traverseze pentru a ajunge în spatele casei. Nu se prezentase la muncă timp de două zile după crime. În plus, când fusese arestat, avea asupra lui o mare sumă de bani pe care spunea că „a câștigat-o la pocher”.
Pe durata susținerii apărării, am început să am dubii cu privire la sistemul judiciar american. Avocatul lui Tyson a transformat totul într-o problemă rasială, descriindu-l ca pe un negru tânăr sărac și nefericit, care era băgat după gratii pe baza unor probe circumstanțiale. Tot ce făcuse Tyson în ziua aceea, a susținut avocatul, a fost să livreze la adresa mea produsele de băcănie. Altcineva, un maniac necunoscut, escaladase gardul de la Greenbriar, furase bijuteriile și apoi le omorâse pe Linda și pe fetițe.
În ultimele două zile ale procesului, m-am convins, mai mult urmărind în primul rând limbajul trupului juraților, că Tyson avea să fie achitat. De indignare, m-a apucat nebunia. În mintea mea nu există nici un dubiu că tânărul comisese crimele. Gândul că s-ar fi putut să fie eliberat era de nesuportat.
În fiecare zi cât a durat procesul — adică timp de șase săptămâni — , am fost la tribunal cu mica mea trusă medicală. După cum era de așteptat, paza mi-a verificat trusa de fiecare dată când am intrat, dar după un timp, mai ales pentru că majoritatea gardienilor mă compătimeau pentru suferința mea, am fost lăsat să trec fără control.