În săptămâna dinaintea încheierii procesului, am plecat cu avionul în California, chipurile pentru a participa la un seminar medical, dar în realitate, ca să cumpăr de pe piața neagră un pistol care să încapă în trusa medicală. Așa cum sperasem, în ziua verdictului, gardienii nu m-au pus să deschid trusa.
Când s-a anunțat achitarea, în sala tribunalului s-a produs hărmălaie. Toți negrii de la galerie au strigat „Ura!”, iar Tyson și avocatul său, un evreu pe nume Irvin Bernstein, s-au îmbrățișat reciproc. Eram pregătit să acționez. Am deschis trusa, am asamblat pistolul, am sărit peste barieră și i-am omorât pe amândoi.
Medicul inspiră adânc și făcu o pauză.
— Niciodată n-am recunoscut, nici măcar față de mine însumi, că am făcut un lucru rău. Totuși, pe durata acestei operații făcute prietenului nostru, domnul Diaba, am avut un moment în care am înțeles în mod clar cât de mult mi-a otrăvit sufletul conflictul emoțional în toți acești ani… Actul meu violent de răzbunare nu mi-a redat soția și copiii. Nici nu m-a făcut mai fericit, în afară de acea plăcere animalică și bolnăvicioasă pe care am simțit-o în clipa în care am știut că atât Tyson cât și avocatul lui aveau să moară.
În ochii lui Turner sclipeau acum lacrimi de remușcare.
— Deși s-ar putea să nu fiu demn de tine, te iubesc, Ellie Wakefield, și vreau foarte mult să mă căsătoresc cu tine. Sper să mă ierți pentru ceea ce am făcut cu ani în urmă.
Ellie se uită la el și-i strânse din nou mâna.
— Cunosc foarte puține despre dragoste, spuse ea încet, pentru că n-am trăit-o. Dar știu că ceea ce simt pentru tine e minunat. Te admir, te respect, și poate chiar te iubesc. Aș vrea să discut cu părinții mei despre asta, bineînțeles… dar dacă ei n-au nimic împotrivă, da, domnule doctor Robert Turner, voi fi foarte fericită să mă mărit cu tine.
8
Nicole se aplecă peste chiuvetă și-și privi fața în oglindă. Își trecu degetele peste ridurile de sub ochi și-și netezi bretonul cărunt. Ești aproape o babă, își spuse ea. Apoi zâmbi.
— Îmbătrânesc, îmbătrânesc, am să port pantalonii cu cracii suflecați, spuse cu glas tare.
Râse și se întoarse cu spatele la oglindă, pentru a se vedea din spate, atât cât putea. Rochia cenușie pe care avea de gând să o poarte la nunta lui Ellie i se mula pe corpul încă suplu și atletic după atâția ani. Nu-i prea rău, gândi aprobator. Cel puțin, Ellie nu se va simți prost.
Pe noptiera de lângă pat se aflau două fotografii cu Genevieve și soțul ei francez, pe care i le dăduse Kenji. După ce se întoarse din baie, Nicole luă fotografiile și se uită la ele. La nunta ta n-am putut să fiu de față, Genevieve, gândi dintr-o dată cu tristețe. Nici măcar nu l-am cunoscut pe soțul tău.
Luptându-se cu emoția, se duse în cealaltă parte a dormitorului. Se uită aproape un minut la o fotografie a lui Simone și Michael O'Toole, făcută în ziua nunții lor la Baza de Tranzit. Iar pe tine te-am părăsit la numai o săptămână după nuntă… Erai atât de tânără, Simone, dar în multe privințe mult mai matură decât Ellie…
Nu voi să-și termine gândul. Era mult prea dureros să-și amintească de Genevieve sau de Simone. Era mai sănătos să se concentreze asupra prezentului. Intenționat, întinse mâna și luă de pe perete fotografia lui Ellie, care atârna alături de cele ale fraților și surorilor ei. Vei fi a treia fiică a mea care se mărită, se gândi. Pare imposibil Uneori viața gonește mult prea repede.
Un carusel de imagini cu Ellie îi trecu fulgerător prin minte. O revăzu pe fetița micuță și timidă întinsă lângă ea în Camera Albă din Rama II, îi văzu chipul mic plin de uimire în timp ce se apropiau de Baza de Tranzit, noile trăsături de adolescentă din momentul trezirii din somnul lung și, în cele din urmă, curajul și hotărârea cu care vorbise în fața cetățenilor Noului Eden în apărarea programului lui Turner. Era o călătorie în trecut extrem de emoțională.
Puse la loc fotografia pe perete și începu să se dezbrace. De abia atârnase rochia în dulap, când auzi, chiar în apropiere, un zgomot ciudat, de parcă plângea cineva. Ce-o fi asta? se întrebă. Rămase nemișcată câteva minute, dar nu mai auzi nimic. Totuși, când se îndreptă de spate, avu senzația stranie că în cameră cu ea se aflau Genevieve și Simone. Se uită iute în jur, totuși era singură.
Ce se petrece cu mine? se întrebă. Oare muncesc prea mult? Oare combinația dintre cazul Martinez și nunta lui Ellie m-au adus la capătul nervilor? Sau o fi încă unul dintre „episoadele “ mele psihice?
Încercă să se calmeze, respirând adânc și rar, totuși nu reuși să se scuture de senzația că Simone și Genevieve se aflau în cameră cu ea. Prezența lor era atât de puternică, încât trebui să se abțină să le vorbească. Își aminti cu claritate discuția pe care o avusese cu Simone înaintea căsătoriei cu Michael O'Toole. Poate că de asta sunt ele aici, se gândi. Au venit să-mi aducă aminte că am fost prea ocupată cu munca mea și n-am discutat cu Ellie despre nuntă. Râse sonor, nervoasă, dar pielea îi rămase zbârlită pe brațe.
Iertați-mă, iubitelor, le spuse atât fotografiei lui Ellie cât și spiritelor lui Simone și Genevieve. Vă promit că mâine…
De data asta, țipătul fu inconfundabil. Nicole îngheță în dormitor, cu adrenalina pompându-i în organism. În câteva secunde, alerga prin casă către biroul în care lucra Richard.
— Richard, spuse chiar înainte de a ajunge la ușa biroului, ai auzit?
Se opri în mijlocul frazei. Biroul era o harababură.
Richard stătea pe podea, înconjurat de două monitoare și un maldăr de piese electronice. într-o mână ținea roboțelul prințul Hal, iar în cealaltă prețiosul lui calculator portabil din misiunea Newton. Trei bioți — doi Garcia și un Einstein parțial dezasamblat — stăteau aplecați asupra lui.
— Bună, iubito, zise el nonșalant. Ce cauți aici? Credeam că dormi la ora asta.
— Richard, sunt sigură că am auzit un țipăt de aviar. Numai cu un minut în urmă. Era aproape.
Ezită, încercând să se hotărască dacă să-i spună sau nu de vizita lui Genevieve și Simone.
— N-am auzit nimic, încreți fruntea Richard. Vreunul dintre voi a auzit? îi întrebă pe bioți.
Toți clătinară din cap, inclusiv Einsteinul al cărui piept era larg deschis și conectat prin patru cabluri la monitoarele de pe podea.
— Sunt sigură că am auzit ceva, zise Nicole. Rămase tăcută o clipă. O fi alt semn al Stresului Terminal! se întrebă în gând, apoi se uită la haosul de pe podea.
— Apropo, iubitule, ce faci?
— Te referi la astea? Nimic special. Un alt proiect de-al meu…
— Richard Wakefield, nu-mi spui adevărul! Nu se poate ca harababura asta de peste tot să fie „nimic special”. Te cunosc bine. Care-i secretul?
Richard schimbase afișajele de pe toate cele trei monitoare active și acum clătina cu putere din cap.
— Nu-mi place asta, mormăi el. Nu-mi place deloc. Se uită spre Nicole. Ai accesat cumva ultimele mele fișiere din supercalculatorul central? Chiar fără să vrei?