— Nu, bineînțeles că nu. Nici măcar nu știu parola de intrare. Dar nu despre asta vreau să discut…
— Cineva a făcut-o… (Richard accesă o subrutină de diagnosticare a securității și studie unul dintre monitoare.) De cel puțin cinci ori în ultimele trei săptămâni… Ești sigură că n-ai fost tu?
— N-am fost eu, dar văd că tot încerci să schimbi subiectul. Vreau să-mi spui despre ce-i vorba.
Bărbatul îl puse pe podea pe prințul Hal și se uită la ea.
— Încă nu sunt pregătit să-ți spun, iubito, rosti după un moment de ezitare. Mai lasă-mă, te rog câteva zile.
Nicole era nedumerită. În cele din urmă, totuși, fața i se lumină.
— În regulă, iubitule, dacă-i un cadou de nuntă pentru Ellie, atunci am să aștept bucuroasă…
Richard se întoarse la munca sa și Nicole se instală pe singurul scaun liber din cameră. În timp ce se uita la soțul ei, își dădu seama cât era de obosită. Se convinse că oboseala o făcuse să-și imagineze țipătul.
— Iubitule, vorbi încetișor după câteva minute.
— Da?
— Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu adevărat aici în Noul Eden? Vreau să spun, de ce am fost lăsați în pace într-un mod atât de absolut de creatorii lui Rama? Majoritatea coloniștilor își văd de viața lor fără să se gândească la faptul că voiajează într-o navă spațială interstelară construită de extratereștri. Cum e posibil? De ce nu apare dintr-o dată Vulturul sau altă manifestare la fel de minunată a tehnologiei extraterestre superioare? Poate că atunci măruntele noastre probleme…
Se opri, când Richard începu să râdă.
— Ce e? întrebă ea.
— Îmi amintește de o discuție pe care am avut-o cu Michael O'Toole. Se simțea frustrat că nu voiam să accept mărturiile apostolilor și mi-a spus că Dumnezeu ar trebui să știe că noi suntem o specie de Toma necredinciosul și că ar trebui să programeze vizite frecvente de întoarcere ale lui Hristos înviat din morți.
— Situația aceea era total diferită!
— Oare? Cu ce ar fi mai greu de acceptat mărturiile primilor creștini despre Hristos, decât felul în care am descris noi Baza de Tranzit și lunga noastră călătorie cu viteze relativiste? Pentru ceilalți coloniști, este mult mai liniștitor să creadă că această navă cosmică a fost construită de, ASI ca experiment. Foarte puțini dintre ei înțeleg suficient de bine știința ca să știe că Rama depășește cu mult posibilitățile noastre tehnologice. Nicole rămase tăcută un moment.
— Atunci, nu putem face nimic ca să-i convingem… Fu întreruptă de un zbârnâit triplu de sonerie care indica un telefon urgent. Nicole se repezi să răspundă. Pe monitor apăru fața îngrijorată a lui Max.
— Avem o situație periculoasă aici, în exteriorul complexului de detenție, anunță el. O gloată furioasă, probabil șaptezeci-optzeci de persoane, majoritatea din Hakone. Vor să ajungă la Martinez. Au terminat deja doi bioți Garcia și au atacat alți trei. Judecătorul Mîșkin încercă să discute omenește cu ei, dar au o stare de spirit groaznică. Se pare că Mariko Kobayashi s-a sinucis în urmă cu vreo două ore. Toată familia ei este aici…
În mai puțin de un minut, Nicole se îmbrăcă în trening. Richard încercă în zadar s-o împiedice.
— A fost decizia mea, spuse ea în timp ce se suia pe bicicletă, și eu trebuie să mă ocup de consecințe.
Porni pe potecă spre principala bandă pentru biciclete și începu să pedaleze cu furie. Mergând cu toată viteza, avea să ajungă la centrul administrativ în patru-cinci minute, jumătate din timpul pe care l-ar fi făcut cu trenul.
Kenji a greșit, gândi Nicole. Ar fi trebuit să țin o conferință de presă azi dimineață. Atunci aș fi putut să-mi explic decizia.
Aproape o sută de coloniști erau adunați în scuarul principal din Orașul Central, agitându-se în fața complexului de detenție al Noului Eden unde era ținut Pedro Martinez de când fusese acuzat că o violase pe Mariko Kobayashi.
Judecătorul Mîșkin stătea în vârful treptelor din fața centrului de detenție și vorbea mulțimii furioase printr-un megafon. Douăzeci de bioți, în majoritate Garcia dar și câțiva Lincoln și Tiasso, făcuseră un lanț în fața lui și împiedicau mulțimea agitată să urce treptele ca să ajungă la judecător.
— Oameni buni, vorbea rusul cărunt, dacă Pedro Martinez este cu adevărat vinovat, atunci va fi condamnat. Dar constituția noastră îi garantează un proces cinstit…
— Ține-ți gura, moșule, strigă cineva din mulțime. Îl vrem pe Martinez.
În stânga, în fața teatrului, șase tineri orientali terminau un eșafod. Mulțimea scoase un chiot de bucurie, când unul dintre ei legă de bara transversală a spânzurătorii o funie groasă prevăzută cu un laț. Un japonez corpolent de vreo douăzeci de ani își croi drum în fața mulțimii.
— Cară-te din drum, moșule, spuse el. Şi ia cu tine și prostiile astea mecanice. Noi nu ne răfuim cu tine. Suntem aici ca să facem dreptate familiei Kobayashi.
— Să n-o uităm pe Mariko! strigă o tânără.
Se auzi un zgomot puternic; un băiat cu părul roșu lovi un Garcia în față cu o bâtă de base-ball din aluminiu. Cu ochii distruși și fața desfigurată, Garcia nu reacționă, dar nici nu cedă locul din cordon.
— Bioții nu vor riposta, spuse Mîșkin la megafon. Ei sunt programați să fie pacifiști. Dar distrugerea lor nu servește nici unui scop. Violența prostească nu are sens.
În acel moment, mulțimea dezlănțuită salută prin urale apariția a două bârne uriașe, cărate de câte zece tineri.
— Acum îi vom înlătura pe bioții care-l apără pe ucigașul Martinez, spuse tânărul japonez purtător de cuvânt. E ultima ta șansă, moșule. Mișcă-te din drum înainte să fii rănit.
Mulți indivizi din mulțime alergară să ia poziție lângă bârnele pe care intenționau să le folosească drept berbeci de asalt. În clipa aceea, Nicole ajunse în scuar.
Sări repede de pe bicicletă, trecu prin cordon și urcă scările în fugă pentru a sta lângă Mîșkin.
— Hiro Kobayashi! strigă ea la megafon, înainte ca mulțimea s-o recunoască. Am venit să-ți explic de ce nu va fi nici un proces cu jurați pentru Pedro Martinez. Vrei să ieși în față, ca să te pot vedea?
Hiro Kobayashi, care stătea la distanță la marginea scuarului, păși încet spre baza treptelor în fața lui Nicole.
— Kobayashi-san, vorbi Nicole în japoneză, mi-a părut foarte rău când am auzit de moartea fiicei dumitale…
— Ipocrito! strigă cineva în engleză și mulțimea începu să murmure.
— Ca părinte, continuă Nicole, îmi imaginez ce cumplit trebuie să fie să-ți moară un copil… Şi acum — spuse ea în engleză și adresându-se mulțimii — lăsați-mă să vă explic tuturor decizia mea de azi. Constituția Noului Eden spune că fiecare cetățean trebuie să aibă parte de un „proces drept”. În toate celelalte cazuri de la întemeierea coloniei, acuzațiile au dus la un proces cu jurați. În cazul domnului Martinez, totuși, din cauza publicității făcute, sunt convinsă că nu poate fi găsit un juriu imparțial.
Un cor de fluierături și huiduieli o întrerupse pentru scurt timp, dar femeia continuă:
— Constituția noastră nu prevede ce trebuie făcut pentru a se asigura un „proces cinstit” în lipsa unui juriu. Totuși judecătorii au fost selectați pentru a aplica legea și sunt calificați să rezolve cazurile pe bază de dovezi. De aceea, am încredințat cazul Martinez Tribunalului Special al Noului Eden. Toate dovezile — dintre care unele n-au fost făcute publice până acum — vor fi cântărite cu grijă.