— Noi știm că Martinez e vinovat, strigă drept răspuns nefericitul Kobayashi. Chiar el a recunoscut c-a făcut sex cu fiica mea. Şi știu c-a mai violat o fată, în Nicaragua, pe Pământ. De ce-l protejați? Cum rămâne cu dreptatea pentru familia mea?
— Pentru că legea…, începu Nicole, dar fu acoperită de strigătele mulțimii.
— Îl vrem pe Martinez! Îl vrem pe Martinez! Urletele se întețiră, când bârnele uriașe, care fuseseră lăsate pe sol la scurt timp după apariția lui Nicole, fură din nou ridicate de oamenii din scuar. În timp ce mulțimea se lupta să instaleze un berbec, una dintre bârne izbi din greșeală monumentul care marca locația cerească a lui Rama. Sfera se făcu țăndări, iar componentele electronice care indicaseră stelele învecinate se rostogoliră pe pavaj. Mica lumină clipitoare care reprezenta Rama se sparse în sute de fragmente.
— Cetățeni ai Noului Eden, strigă la megafon, Nicole, ascultați-mă până la capăt! Cazul acesta are ceva pe care nici unul dintre noi nu-l știe. Dacă veți asculta…
— Ucideți-o pe târfa cioroaică! strigă băiatul cu părul roșu care lovise biotul Garcia cu bâta de base-ball.
Nicole îl fulgeră cu ochii în flăcări.
— Ce-ai spus? tună ea.
Urletele mulțimii încetară brusc. Băiatul era izolat. Se uită nervos în jur și rânji.
— Ucideți-o pe târfa cioroaică, repetă el.
Nicole coborî treptele într-o clipă. Mulțimea se dădu la o parte, în timp ce ea se îndrepta direct către roșcat.
— Mai spune o dată, zise cu nările fremătând, când fu la mai puțin de un metru de opozantul ei.
— Ucide…, începu el.
Ea îl plesni puternic peste obraz cu toată mâna. Palma dată produse un zgomot care se reverberă prin piațetă. Nicole se întoarse brusc și porni către trepte, dar o mulțime de mâini o înșfăcară din toate părțile. Băiatul ridică pumnul…
În clipa aceea, două bubuituri puternice zgâlțâiră scuarul. În timp ce lumea încerca să-și dea seama ce se întâmpla, alte două explozii se auziră pe cer, deasupra capetelor mulțimii.
— Suntem doar eu și arma mea, spuse la megafon Max Puckett. Şi-acum, oameni buni, lăsați-o pe doamna judecător să treacă… ei, așa-i mai bine… și apoi îndreptați-vă către casele voastre…
Nicole se eliberă din mâinile care o țineau, însă mulțimea nu se dispersă. Max ridică arma, ținti nodurile groase ale frânghiei spânzurătorii de pe eșafod și trase din nou. Frânghia explodă în bucăți, o parte din ele căzând în mulțime.
— Ascultă, națiune, urmă Max, nu sunt mult mai căpos decât acești doi judecători. Şi știu deja că am să petrec ceva timp în centrul ăsta de detenție pentru c-am violat legea armelor. Mi-ar părea al dracului de rău să trebuiască să împușc câțiva dintre voi…
Își îndreptă arma spre mulțime și toți se ghemuiră instinctiv. Max trase în gol peste capetele lor și începu să râdă din toată inima când oamenii începură s-o ia la fugă, golind piațeta.
Nicole nu putea să doarmă. Reconstituia întruna aceeași scenă. Se tot vedea intrând în mulțime și pălmuindu-l pe băiatul cu părul roșu. Ceea ce nu mă face mai bună decât el, se gândi.
— Ești trează, nu-i așa? întrebă Richard.
— Mda.
— Te simți bine? Urmă o scurtă tăcere.
— Nu, Richard… nu mă simt. Sunt extrem de supărată pe mine, pentru că l-am lovit pe băiatul ăla.
— Hei, revino-ți! Nu te mai condamna. A meritat-o. Te-a insultat în cel mai urât mod. Oamenii ca el nu înțeleg decât de forță.
Întinse mâna și începu s-o maseze pe spate.
— Dumnezeule, nu te-am mai văzut niciodată atât de încordată! Ești numai noduri.
— Sunt îngrijorată, încuviință Nicole. Am senzația cumplită că întreaga țesătură a vieții noastre aici, în Noul Eden, este pe cale să se destrame… Şi că tot ce am făcut sau ce fac eu este inutil.
— Ți-ai dat toată silința, iubito, și trebuie să-ți mărturisesc că mă uimește cât de mult ai încercat. Dr nu trebuie să uiți că ai de a face cu ființe umane… Le poți transporta într-o altă lume și să le oferi un paradis, dar ele vin echipate cu temerile, nesiguranțele și predilecțiile lor culturale. O lume nouă este cu adevărat nouă dacă toți oamenii o iau de la capăt cu mințile complet golite, precum calculatoarele noi lipsite de software și sisteme de operare — doar un enorm potențial nefolosit. Nicole reuși să zâmbească.
— Nu ești prea optimist, iubitule.
— De ce aș fi? Nimic din ce am văzut aici, în Noul Eden, sau pe Pământ nu-mi sugerează că omenirea este în stare să realizeze armonia în relația cu sine, cu atât mai puțin cu alte făpturi vii. Când și când apare un individ, sau chiar un grup, care este în stare să transcendă genetica de bază și obstacolele ambientale ale rasei… Dar acei oameni sunt miracole, nu sunt majoritatea.
— Nu sunt de acord cu tine, șopti Nicole. Ești prea pesimist. Eu cred că majoritatea oamenilor vrea cu disperare să atingă armonia. De aceea avem nevoie de mai multă educație. Şi de mai multe exemple bune.
— Chiar și băiatul cu părul roșu? Chiar crezi că ar putea fi educat să renunțe la intoleranță?
— Trebuie să cred asta, iubitule. Altfel… mă tem că pur și simplu aș abandona.
Richard scoase un sunet între tuse și râs.
— Ce este? întrebă Nicole.
— Mă întrebam doar dacă Sisif s-a amăgit vreodată cu gândul că poate data viitoare bolovanul nu se va mai rostogoli la vale.
Nicole zâmbi.
— Probabil că a crezut că exista o șansă ca bolovanul să rămână în vârf, altfel nu s-ar fi chinuit atâta… Cel puțin așa cred eu.
9
În timp ce Kenji cobora din tren în Hakone, îi fu imposibil să nu-și amintească de altă întâlnire cu Toshio Nakamura, cu ani în urmă, pe o planetă aflată la miliarde de kilometri depărtare. Şi atunci tot el mi-a telefonat, se gândi. A insistat să discutăm despre Keiko.
Se opri în fața unei vitrine și-și îndreptă cravata. Imaginea distorsionată i-l aminti cu ușurință pe adolescentul idealist din Kyoto care se ducea să întâlnească un rival. Dar asta a fost demult, și nu era vorba de nici o miză în afară de vanitatea noastră, își spuse. Acum întreaga soartă a micii noastre lumi…
Nai se opusese întâlnirii cu Nakamura. Îl sfătuise s-o sune pe Nicole și să-i ceară și ei părerea. Nici Nicole nu fusese de acord.
— Toshio e un megaloman necinstit și nebun după putere, îi spusese. Nu poate ieși nimic bun din întâlnirea asta. Vrea doar să-ți afle punctele slabe.
— A spus totuși că poate să reducă tensiunea din colonie.
— Cu ce preț, Kenji? Fii atent la condiții. Omul ăla nu se oferă niciodată să facă ceva pe gratis.
Atunci de ce ai veniți auzi Kenji un glas în minte, în timp ce se îndrepta spre palatul pe care și-l construise tovarășul său din copilărie. Nu știu sigur, răspunse alt glas. Poate din onoare. Sau autorespect. Ceva profund din moștenirea mea.
Palatul lui Nakamura și casele din jur erau construite din lemn, în stilul clasic din Kyoto. Acoperișuri cu țiglă albastră, grădini tunse cu grijă, copaci umbroși, alei imaculate — până și mirosul florilor îi reamintea lui Kenji de orașul său natal de pe o planetă îndepărtată.
Fu întâmpinat la ușă de o tânără fermecătoare în sandale și chimonou, care se înclină și-l salută cu Ohairi Kudasai în foarte oficialul stil japonez. Kenji își lăsă pantofii la ușă și-și puse sandale. Fata rămase cu ochii în jos, cât timp îl conduse prin puținele odăi occidentale, spre zona tatami unde, i se spusese, Nakamura își petrecea majoritatea timpului liber zbenguindu-se cu concubinele sale.