Nakamura își pierdu pe moment siguranța de sine. Se holbă prostește la Kenji.
— Nu l-am putut identifica pe celălalt partener, continuă Kenji. Mostrele de spermă au dispărut în mod misterios din laboratorul spitalului înainte de a se efectua analizele ADN complete. Tot ce avem este înregistrarea examinării inițiale.
— Înregistrarea aceea poate să fie greșită, spuse Nakamura redevenind sigur pe sine.
— Foarte, foarte puțin probabil. În tot cazul, acum poți să înțelegi dilema judecătoarei Wakefield. Toată lumea din colonie a decis deja că Pedro e vinovat. Ea nu vrea ca un juriu să-l condamne pe nedrept.
Urmă o tăcere lungă. Guvernatorul dădu să plece.
— Mă uimești, Watanabe, rosti în cele din urmă Nakamura. Ți-a scăpat complet rostul acestei întâlniri. De fapt, nu-i atât de important dacă jigodia aia de Martinez a violat-o sau nu pe Mariko Kobayashi… I-am promis tatălui ei că nicaraguanul va fi pedepsit. Iar asta-i ceea ce contează.
Kenji se uită cu dezgust la fostul său coleg de clasă.
— Am să plec înainte să mă înfurii cu adevărat, zise el.
— Nu ți se va da altă șansă, preciză Nakamura, cu ochii plini de ostilitate. Asta-i prima și ultima mea ofertă.
Kenji clătină din cap, deschise singur ușa și ieși pe coridor.
Nicole mergea pe o plajă scăldată în soare. La cincizeci de metri în fața ei, Ellie stătea în picioare lângă Turner. Era îmbrăcată în rochie de mireasă, dar mirele purta un costum de baie. Omeh, străbunicul lui Nicole, oficia ceremonia în mantia lui tribală, verde și lungă.
Omeh puse mâinile lui Ellie în cele ale lui Turner și începu o incantație Senoufo.
Oceanul începu să se agite și vântul să sufle. Părul lui Nicole, acum complet cărunt, flutura în bătaia vântului. Petrecerea de nuntă se destrămă. Toți o luară la fugă înspre uscat, pentru a scăpa de furtuna care se apropia. Nicole nu se putea mișca. Ochii îi erau ațintiți asupra unui obiect care se legăna pe valuri.
Obiectul era un sac uriaș, verde, ca sacii de plastic folosiți la strânsul gunoaielor de pe pajiști în secolul XXI. Sacul era plin și venea către țărm. Nicole ar fi încercat să-l ia, dar se temea de oceanul dezlănțuit. Arătă către sac. Țipă după ajutor.
În colțul din stânga sus al ecranului visului ei, văzu o canoe lungă. Pe măsură ce aceasta se apropia, Nicole își dădu seama că cei opt ocupanți ai canoei erau extratereștri, portocalii la culoare, mai mici decât oamenii. Arătau de parcă erau făcuți din aluat. Aveau ochi și față, dar nici un fir de păr. Extratereștrii orientară canoea înspre sac și îl luară.
Îl puseră apoi pe plajă. Nicole nu se apropie decât după ce ei urcară în canoe și reveniră pe ocean. Le ură drum bun, fluturându-și mâna, și se îndreptă către sac. Acesta avea un fermoar pe care-l deschise cu grijă. Desfăcând sacul, se pomeni uitându-se la fața moartă a lui Kenji Watanabe.
Se cutremură, țipă și se ridică în șezut în pat. Întinse mâna după Richard, dar patul era gol. Ceasul digital de pe masă arăta 2:48. Femeia încercă să respire mai rar și să-și limpezească mintea de visul oribil.
Imaginea lui Kenji Watanabe mort îi stăruia în minte. În timp ce se îndreptă spre baie, își aminti de visele ei premonitorii cu privire la moartea mamei, pe când avea doar zece ani. Şi dacă Kenji chiar o să moară? se întrebă, simțind prima undă de panică. Își impuse să se gândească la altceva. Unde o fi Richard la ora asta? Își puse halatul și ieși din dormitor.
Trecu în liniște pe lângă camerele copiilor, îndreptându-se spre partea din față a casei. Benjy sforăia, ca de obicei. În birou, lumina era aprinsă, dar Richard nu se afla acolo. Lipseau și doi dintre noii bioți plus prințul Hal. Pe unul dintre monitoarele de pe masa de lucru era un afișaj.
Nicole zâmbi și-și aminti de înțelegerea lor. Atinse tastele NICOLE și afișajul se schimbă. În locul lui apăru un mesaj: „Dragă Nicole, dacă te trezești înainte de întoarcerea mea, să nu-ți faci griji. Am de gând să mă întorc în zori, cel mai târziu mâine dimineață la opt. Lucrez la seria de bioți 300 — știi tu, cei care nu sunt complet programați și de aceea pot fi destinați unor sarcini speciale — și am motive să cred că cineva îmi spionează munca. De aceea am accelerat terminarea proiectului actual și mă duc în afara Noului Eden pentru un ultim test. Te iubesc, Richard.”
Pe Câmpia Centrală era întuneric și frig. Richard încercă să aibă răbdare. Îi trimisese înainte spre locul sondării celui de al doilea habitat pe Einsteinul său, căruia îi spunea Super-Al, și pe Garcia 325. Ei îi explicaseră paznicului de noapte, un Garcia standard, că programul experimentului se modificase și chiar în momentul acela se realiza o investigație specială. Apoi Super-Al scosese tot echipamentul din deschizătura practicată în celălalt habitat și-l pusese pe sol. Întregul proces consumase mai mult de o oră din timpul prețios. Acum după ce Super-Al terminase în sfârșit, îi făcu semn lui Richard să se apropie. Garcia 325 îl îndreptă cu istețime pe biotul paznic spre altă zonă, astfel încât să nu-l poată vedea pe om.
Acesta nu pierdu timpul. Îl scoase din buzunar pe prințul Hal și-l băgă în deschizătură.
— Du-te repede, îi spuse, așezându-și monitorul mic în gaura de trecere.
De-a lungul săptămânilor, deschizătura din zidul celuilalt habitat fusese lărgită treptat, așa că acum era aproximativ pătrată, cu latura de optzeci de centimetri. Micuțul robot avea loc mai mult decât suficient.
Prințul Hal se grăbi spre capătul opus. De la canalul de trecere până la podeaua din interior era o înălțime de un metru. Robotul atașă cu îndemânare un cablu mic la un cârlig pe care îl fixă în deschizătură și-și dădu drumul în jos. Richard îi urmărea pe ecran fiecare mișcare și-i comunica prin radio instrucțiunile.
Se așteptase ca al doilea habitat să fie protejat de o zonă inelară exterioară. Nu se înșelase. Așadar proiectul de bază al celor două habitate este similar, gândi el. Mai anticipase și că avea să existe o deschizătură de vreun fel în zidul interior, o poartă sau ușă prin care picioroangele intrau și ieșeau, și că prințul Hal era destul de mic pentru a pătrunde în interiorul habitatului prin același loc.
Lui Hal nu-i luă mult să localizeze intrarea în partea principală a habitatului. Totuși, ușa evidentă se afla la peste douăzeci de metri deasupra solului inelului interior. După ce urmărise înregistrările video cu picioroangele urcându-se pe suprafețele verticale ale bioților buldozeriști și ale locului de supraveghere Avalon, Richard se pregătise și pentru posibilitatea respectivă.
— Suie, îi ordonă prințului Hal uitându-se cu nervozitate la ceas.
Era aproape șase. În Noul Eden avea să răsară în scurt timp soarele. Curând după aceea, la locul sondării aveau să apară savanții și inginerii.
Intrarea în habitat se afla deasupra solului, la o înălțime de o sută de ori mai mare decât înălțimea lui Hal. Ascensiunea robotului avea să fie echivalentă cu a unui om care escalada pe verticală o clădire de șaizeci de etaje. Acasă, Richard îl pusese pe robotei să exerseze cățărându-se pe pereți, însă fusese întotdeauna lângă el. Oare aici avea de ce să se agațe ca să urce? De pe monitor nu-și putea da seama. Oare sub-procesorul de comenzi mecanice conținea toate ecuațiile corecte? Voi afla destul de curând, gândi bărbatul în timp ce elevul său începu să urce.
Prințul Hal alunecă o dată și rămase agățat într-o mână, dar până la urmă reuși să ajungă sus. Ascensiunea consumă totuși alte treizeci de minute. Richard știa că era o cursă contracronometru. Când Hal ajunse pe pervazul circular al unui hublou, Richard văzu că pătrunderea robotului în habitat era blocată de o plasă de sârmă. În lumina slabă, se putea însă vedea o mică parte din interior. Richard poziționă cu grijă micuța videocameră a lui Hal, astfel încât să poată vedea prin plasă.