Dar încă cineva care sesizase şi rămăsese surprins că acelaşi om fusese abonat la o revistă pentru moi mult de optzeci de ani.
Iar anii treceau şi urmau să fie din ce în ce mai mulţi. Pe lângă spionii de afară, aveau să apară mulţi alţii, potenţiali. Oricât s-ar fi ascuns, tot nu putea trece neobservat. Mai devreme sau mai târziu, lumea avea să afle şi să se înghesuie la uşa lui, nerăbdătoare să ştie de ce se ascunde.
Era inutil să spere la mai mult timp. Laţul se strângea.
De ce nu sunt lăsat în pace? se întrebă el. Dacă le-ar fi putut explica situaţia, poate că i-ar fi liniştit. Dar n-o putea face. Şi chiar şi aşa, tot ar mai fi fost câţiva care să-l deranjeze.
Materializatorul porni să ţiuie atenţionându-l şi Enoch se răsuci spre el.
Thubanul sosise. Era în container, un glob întunecat deasupra căruia plutea leneş un cub.
Bagajul, gândi Enoch. Dar în mesaj nu se spunea nimic de vreun bagaj.
În vreme ce traversă încăperea, auzi un clinchet, thubanul îi vorbea.
— Cadou la tine, spunea clinchetul. Vegetaţie moartă.
Enoch scrută cubul plutitor.
— Ia-l. Adus la tine.
Stângaci, pământeanul ciocăni răspunsul cu degetele în fereastra de sticlă a rezervorului.
— Îţi mulţumesc, prea bunule.
Se întrebă dacă folosise formula optimă. Problemele de etichetă îl puneau într-o mare încurcătură. Unele creaturi utilizau un limbaj plin de înflorituri (care, pe deasupra, se mai şi deosebeau de la o rasă la alta). Altele vorbeau în termenii cei mai simpli.
Cubul pe care-l scoase din container era un bloc de lemn greu, negru ca abanosul şi atât de dens, încât părea să fie de piatră. Îi veni să râdă gândindu-se cum, ascultându-l pe Winslowe, ajunsele un expert în aprecierea lemnului bun de sculptat.
Puse lemnul pe podea şi reveni către container.
— Nu superi, ciocăni thubanul, dacă spui ce faci cu el? La noi material foarte nefolositor.
Enoch ezită, căutând disperat prin memorie. Care era codul pentru „sculptură”?
— Ce faci? întrebă thubanul.
— Trebuie să mă ierţi, prea bunule. Nu folosesc deseori această limbă. Nu sunt destul de priceput.
— Te rog. Nu „prea bunule”. Sunt o fiinţă obişnuită.
— Îl modelez într-o altă formă, ciocăni Enoch. Eşti o fiinţă cu acces la spectrul optic? Dacă da, pot să-ţi arăt una din forme.
— Nu optic, răspunse thubanul, care începea să se aplatizeze. Multe alte, dar nu optic. Tu eşti fiinţă bipedă?
— Da.
— Planeta ta este solidă?
„Solidă”? se întrebă Enoch. A, da, solidul luat ca opus al lichidului.
— Un sfert solidă, bătu el. Restul e lichidă.
— Planeta mea aproape tot lichidă. Doar puţin solidă. Foarte plăcut.
— Vreau să te întreb un lucru, făcu Enoch.
— Întreabă.
— Eşti matematician? Mă refer la rasa ta.
— Da, răspunse creatura. Excelentă distracţie. Ocupă mintea.
— Vrei să spui că nu o utilizezi ştiinţific?
— Ba da, cândva utilizată. Acum nu nevoie. Cunoscut tot pentru utilizat, foarte mult timp înainte. Acum distracţie.
— Am aflat de sistemul vostru numeric.
— Foarte diferit, clincheţi thubanul. Mult bun.
— Mi-l poţi explica?
— Cunoşti sistem folosit la Polaris VII?
— Nu, nu-l cunosc, bătu Enoch.
— Atunci, inutil explicat al nostru. Întâi trebuie să cunoşti Polaris.
Deci asta era, gândi Enoch. Trebuia să-şi fi dat seama. Existau atâtea cunoştinţe în galaxie, iar el ştia prea puţin din ele şi înţelegea şi mai puţin.
Dar pentru oamenii de pe Pământ, toate astea însemnau grozav de mult. Unii şi-ar fi dat viaţa să afle puţinul pe care-l ştia el şi ar fi fost capabili să-i dea o utilizare.
Printre stele se afla o masă uriaşă de cunoştinţe: unele erau extensii ale celor umane, iar altele priveau probleme pe care omul nici măcar nu le bănuia, fiind folosite în scopuri de neimaginat. Şi câtă vreme omul avea să fie singur, toate acele lucruri urmau să rămână inimaginabile pentru el.
Trecuse o sută de ani, gândi Enoch. Câte mai avea să înveţe în următoarea sută? Dar într-o mie de ani?
— Acum mă odihnesc, spuse thubanul. Plăcere vorbit cu tine.
12
Enoch se îndepărtă de container şi ridică de jos lemnul. O baltă mică de lichid se scursese de pe el şi lucea pe podea.
Îl duse lângă una din ferestre şi-l cercetă. Era greu, negru şi dens şi mai păstrase puţină coajă la un colţ. Fusese tăiat la o dimensiune potrivită cu rezervorul în care se odihnea thubanul.
Îşi aminti un articol citit într-un ziar, chiar cu o zi sau două în urmă, în care un savant trăgea concluzia că într-o lume lichidă nu se puteau dezvolta inteligenţe superioare.
Individul se înşela, deoarece rasa thubanilor era teribil de dezvoltată şi multe alte lumi lichide erau membre ale frăţiei galactice. Sunt multe lucruri, îşi spuse Enoch, pe care omul trebuie să le uite şi altele pe care trebuie să le înveţe, dacă va trebui vreodată să afle de civilizaţia galactică.
De exemplu, limitarea la viteza luminii.
Dacă nimic nu s-ar fi deplasat mai iute ca lumina, sistemul de transport galactic ar fi fost imposibil.
Însă oamenii nu trebuiau acuzaţi pentru că îşi alesese viteza luminii drept limită. Toate deducţiile lor se bazau pe observaţii şi, de vreme ce ştiinţa nu descoperise deocamdată nimic care să se deplaseze mai repede ca lumina, era firesc să presupună că acesta era adevărul. Rămânea totuşi o simplă presupunere.
Însă matricile de impulsuri care transportau creaturile între stele erau aproape instantanee, indiferent de distanţă.
Trebuia să admită că aşa ceva nu putea fi crezut cu uşurinţă.
Cu câteva clipe în urmă, creatura din Thuban se odihnise într-un alt container, în alta staţie, şi materializatorul închegase o matrice a sa, nu numai a trupului, ci şi a forţei sale vitale, cea care îi dădea viaţă. Apoi, matricea de impulsuri se deplasase prin spaţiu aproape instantaneu către staţia de primire, unde dăduse naştere unui duplicat al trupului, minţii, memoriei şi vieţii acelei creaturi care acum zăcea moartă la mulţi ani-lumină distanţă. O nouă fiinţă apăruse aproape instantaneu în cuvă, o fiinţă pe de-a-ntregul nouă, dar identică celei vechi, cu aceeaşi identitate şi conştiinţă (întrerupte doar pentru o clipă).
Existau limitări ale matricei, dar fără nici o legătură cu distanţa, fiindcă impulsurile puteau traversa într-o clipă, întreaga galaxie. În anumite condiţii însă, matricea avea tendinţa să se denatureze şi de aceea era nevoie de atâtea staţii. Norii de praf şi de gaz sau zonele de ionizare puternică păreau să degradeze matricile şi în asemenea sectoare ale galaxiei salturile între staţii trebuiau scurtate. Alte zone trebuiau ocolite din pricina marii concentraţii de gaz şi praf distorsionant.
Enoch se întrebă câte trupuri moarte ale creaturii zăceau acum în containerele lăsate în urmă prin alte staţii, aşa cum şi acest corp, după câteva ore, urma să rămână mort în staţia lui, după ce avea să trimită modelul thubanului pe trenul de impulsuri.
Un lung şir de cadavre, gândi el, lăsat printre stele, fiecare urmând să fie dizolvat în acid şi vărsat în bazine îngropate adânc. Iar în acest timp, creatura îşi continua călătoria până la destinaţie, spre a-şi îndeplini misiunea.
Ce fel de misiuni puteau avea atâtea făpturi care treceau prin staţiile răspândite în spaţiu? Stând de vorbă cu una sau cu alta dintre ele, aflase câte ceva, dar de la cele mai multe nu reuşise, nici nu avea vreun drept. La urma urmei el era doar un îngrijitor.