Un fel de gazdă, deşi multe creaturi aveau nevoie doar de cineva care să pună în funcţiune staţia, s-o pregătească pentru ele şi să le trimită mai departe la momentul cuvenit. Şi care să le facă mici servicii.
Privi blocul de lemn şi îşi închipui cât de mulţumit ar fi fost Winslowe să-l aibă. Un lemn atât de negru şi cu o granulaţie atât de fină era o adevărată raritate.
Ce-ar fi crezut Winslowe dacă ar fi ştiut că lemnul statuetelor pe care le cioplea provenea de pe planete necunoscute, aflate la mulţi ani-lumină depărtare? Enoch ştia că poştaşul se întrebase de multe ori de unde venea lemnul şi cum îl căpăta prietenul lui. Dar pe el nu-l întrebase niciodată. Cu siguranţă, îşi dădea seama de ciudăţenia omului care ieşea zilnic să-l întâmpine la cutia poştală. Totuşi nici despre asta nu-l întrebase.
„Asta înseamnă prietenie adevărată”, îşi spuse Enoch.
Bucata aceea de lemn pe care o ţinea în mâini constituia o altă dovadă a prieteniei, prietenia stelelor pentru umilul îngrijitor al unei îndepărtate şi neînsemnate halte, departe de centrul galaxiei, într-unul din braţele spiralei.
Probabil, de-a lungul anilor, se răspândise zvonul că acel îngrijitor colecţiona lemn exotic şi de aceea îi aduceau felurite esenţe. Nu numai acele rase pe care le considera prietene, ci până şi străinii, aşa cum era masa gelatinoasă din container.
Puse lemnul pe masă şi se apropie de frigider. Scoase o felie de brânză pe care Winslowe i-o cumpărase cu câteva zile în urmă şi un mic pachet cu fructe adus de un călător din Sirrah X.
— Au fost analizate, îi spusese, şi le poţi mânca fără griji. N-o să-i facă rău metabolismului tău. Ai mai mâncat? Nu? Păcat. Sunt delicioase. Dacă îţi plac, îţi mai aduc data viitoare.
Din dulapul de lângă frigider, luă o felie mică de pâine, parte din raţia trimisă regulat de Centrala Galactică. Pâinea, făcută dintr-o cereală necunoscută pe Pământ, avea o aromă distinctă de nucşoară şi un gust vag de mirodenii stranii.
Lăsă mâncarea pe masa din bucătărie, aşa o numea el, deşi nu mai exista nici o bucătărie. Apoi puse ibricul de cafea pe plită şi se aşeză din nou la birou.
Scrisoarea rămăsese acolo, desfăcută. O împături şi o aruncă într-un sertar.
Scoase ziarele din hârtie maronie în care erau împachetate şi le aşeză într-un teanc din care alese New York Times, apoi se aşeză pe scaunul lui preferat ca să citească.
NOUA CONFERINŢĂ DE PACE ACCEPTATĂ ÎN CELE DIN URMĂ, spunea titlul de pe prima pagină.
Criza mocnea de mai bine de o lună, ultima din lungul şir de crize care ţinuseră lumea pe muchie, de cuţit vreme de ani de zile. Partea proastă, îşi spuse Enoch, era că toate situaţiile acelea se menţineau în mod artificial, pentru ca una sau alta din părţi să poată obţine un avantaj în nemilosul joc de şah al puterii, dezlănţuit la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Articolele din Times referitoare la conferinţă păreau mai degrabă disperate, aproape fataliste, de parcă cei care le scriseseră — poate şi diplomaţii şi toţi ceilalţi implicaţi — ar fi ştiut că această conferinţă nu urma să ducă la nimic bun, ba dimpotrivă să servească la adâncirea crizei.
„Observatorii din capitală (scria un corespondent din Washington al lui Times) nu sunt convinşi că această conferinţă va avea vreun rezultat, aşa cum s-a întâmplat în trecut, cu altele similare. În multe cercuri există temerea că reuniunea nu va face decât să aţâţe şi mai mult controversele, fără să deschidă căi de compromis. În mod obişnuit, o conferinţă ar trebui să reprezinte un moment şi un loc pentru examinarea lucidă a faptelor şi raţiunilor, dar puţini sunt aceia care văd în actuala întâlnire vreun motiv de optimism.”
Ibricul stătea să dea în foc. Enoch aruncă ziarul şi se grăbi spre plită. Luă din dulap o cană şi reveni cu ea la masă.
Dar înainte să înceapă să mănânce, deschise un sertar şi scoase graficul pe care îl întinse pe masă. Se întreba încă o dată cât de valabil era, deşi pe alocuri părea să aibă un oarecare sens.
Se bazase pe teoria statistică Mizar şi fusese forţat, datorită naturii subiectului, să schimbe câţiva factori, să înlocuiască nişte valori. Se întrebă acum, pentru a mia oară, dacă greşise pe undeva. Oare modificările şi substituţiile distruseseră validitatea sistemului?
Aici, factorii erau: rata naşterilor şi populaţia totală a Pământului, rata mortalităţii, valoarea monetară, costul vieţii, locurile de muncă, progresul medicinii, dezvoltarea tehnologică, indicii industriali, piaţa muncii, cotele comerţului — şi încă multe altele, printre care unele ce nu păreau relevante la prima vedere: preţul de licitaţie al obiectelor de artă, preferinţele locurilor de vacanţă şi de locuit, viteza transportului, incidenţa tulburărilor mintale.
Metoda statistică dezvoltată de matematicienii de pe Mizar putea fi aplicată oriunde şi la orice, dacă se folosea corect. Enoch însă fusese nevoit să o modifice ca s-o adapteze situaţiei Pământului, dar după această adaptare, mai era oare valabilă?
Îl trecu un fior privind-o. Dacă nu greşise, dacă totul fusese corect calculat, dacă modificările nu afectaseră esenţa, atunci Pământul se îndrepta spre alt război: un holocaust nuclear.
Dădu drumul hârtiei, care se strânse sul. Întinse mâna după unul dintre fructele de pe Sirrah şi muşcă din el. Îl plimbă prin gură, savurând gustul delicat. Recunoscu că era la fel de bun pe cât îl lăudase fiinţa ciudată cu chip de pasăre.
Fusese o vreme când sperase ca graficul construit pe teoria Mizar să-i arate, dacă nu o cale de a pune capăt războiului, măcar una de a păstra pacea. Inexorabil, fără încetare, arătase doar calea războiului.
Câte războaie mai putea îndura lumea?
Nimeni nu-i putea răspunde, dar poate că următorul avea să fie şi ultimul, întrucât armele ce urmau să fie folosite în conflict nu fuseseră încă testate şi nimeni nu putea să prevadă efectele lor.
Războiul fusese destul de rău şi în vremurile când oamenii se înfruntaseră faţă în faţă cu armele în mâini. Într-un război modern însă, încărcăturile distrugătoare vor spinteca văzduhul pentru a înghiţi oraşe întregi — ţintind nu obiective militare, ci aglomerările urbane.
Întinse din nou mâna către grafic, apoi o retrase. Nu mai era nevoie să-l privească. Îl cunoştea pe dinafară. Nu mai avea speranţe. Ar fi putut să-l studieze şi să-şi stoarcă creierii până în ziua de apoi, fără să poată schimba ceva. Nu exista absolut nici o speranţă. Lumea pornea încă o dată, cu o furie oarbă şi inutilă, pe drumul războiului.
Pe măsură ce mânca, fructul se făcea tot mai gustos. „Data viitoare”, spusese creatura, „îţi mai aduc”. Dar va mai trece mult până să revină, ori poate că nici n-avea să se întoarcă vreodată. Majoritatea treceau o singură dată, deşi erau câţiva care se arătau săptămânal, călători vechi, obişnuiţi, care îi deveniseră prieteni buni.
Îşi amintea şi de grupul mic de Luminoşi care, cu ani în urmă, îşi aranjaseră opriri de durată la staţie ca să poată sta chiar la masa ceea şi să discute ore întregi. Soseau întotdeauna încărcaţi de coşuri cu mâncare şi băutură, de parcă ar fi venit la un picnic.
După un timp încetaseră să mai vină. Trecuseră ani de când nu mai văzuse pe nici unul din ei şi îi părea rău, pentru că fuseseră cei mai buni tovarăşi.