Bău încă o cană de cafea, relaxându-se în scaun şi gândindu-se la zilele când venea ceata de Luminoşi.
Urechile îi prinseră un susur slab şi ridică iute privirile către femeia de pe sofa, îmbrăcată în rochia sobră, cu corset, după moda anilor 1860.
— Mary, rosti el surprins, sculându-se în picioare.
Ea îi zâmbi în felul ei deosebit. Îi părea atât de frumoasă, cum nu fusese vreodată o femeie.
— Mary, mă bucur atât de mult să te văd aici!
Sprijinit de poliţa căminului, îmbrăcat în uniforma albastră a Uniunii, cu sabie la cingătoare şi mustaţă neagră, apăru un alt prieten.
— Bună Enoch, spuse David Ransome. Sper că nu te deranjăm.
— Nici vorbă, se apără Enoch. Cum să mă deranjeze doi prieteni?
Trecutul era acum cu el, trecutul cel bun şi plăcut, cu aromă de trandafiri, trecutul care nu-l părăsise niciodată.
Undeva departe se auzeau flautul şi toba şi larma băieţilor care mergeau la război, cu colonelul glorios în uniforma lui impecabilă, pe armăsarul cel mare şi negru, iar stindardele regimentului fâlfâiau în adierea caldă de iunie.
Se apropie de sofa şi făcu o mică plecăciune către Mary.
— Cu permisiunea dumneavoastră, doamnă.
— Te rog, răspunse ea. Dacă erai cumva ocupat…
— Deloc, replică Enoch. Chiar speram să veniţi.
Se aşeză pe sofa, nu prea aproape de femeie, privindu-i mâinile ţinute delicat în poală. Ar fi vrut să le ia şi să le prindă o clipă între palmele lui, dar ştia că nu se poate.
Pentru că ea nu era cu adevărat acolo.
— A trecut aproape o săptămână de când nu te-am văzut, spuse Mary. Cum merge treaba?
Enoch clătină din cap.
— Am în continuare aceleaşi probleme. Spionii sunt tot acolo, iar graficul arată război.
David se îndepărtă de cămin şi se aşeză într-un scaun, aranjându-şi cu grijă sabia.
— Războiul de azi e o afacere tristă, declară el. Nu mai e ca pe vremea când luptam noi, Enoch,
— Aşa-i recunoscu bărbatul. Războiul e destul de rău oricum, dar ăsta ar fi groaznic. Dacă Pământul va mai avea parte de un război, vom fi ţinuţi departe — dacă nu pentru totdeauna, oricum multe secole — de confreria galactică.
— Poate că asta nu-i atât de rău, remarcă David. Poate că nu suntem pregătiţi să ne alăturăm celor din spaţiu.
— E adevărat, admise Enoch. Eu sunt chiar convins de asta. Deşi intr-o buna zi am putea fi pregătiţi. Însă ziua asta ar fi amânată mult dacă vom fi loviţi de un război. Trebuie măcar să pari civilizat ca să te alături altor rase.
— Poate că nici nu vor afla vreodată, spuse Mary. Mă refer la război. Ei nu ies în exteriorul staţiei.
Enoch clătină din cap.
— Vor ştii. Cred că ne urmăresc. Şi, oricum, vor citi ziarele.
— Ziarele la care eşti tu abonat?
— Le păstrez pentru Ulise. Teancul acela din colţ… Le ia la Centrala Galactică, de fiecare dată când vine. Ştii, îl interesează foarte mult Pământul, de pe vremea când a trebuit să-şi petreacă aici câţiva ani. Iar după ce le citeşte, bănuiesc că le trimite în toată galaxia.
— Îţi dai seama, întrebă în glumă David, ce-ar spune departamentul de reclamă al acestor ziare dacă ar şti pe unde circulă ele?
Enoch zâmbi la acest gând.
— Uite, publicaţia asta din Georgia, spuse David, care poartă o vechitură de nume, Dixie. Ar trebui să se gândească la ceva potrivit pentru galaxie.
— Mănuşa, sări Mary, pentru că acoperă galaxia ca o mănuşă. Ce părere ai?
— Excelent, surâse David,
— Săracul Enoch, făcu Mary cu remuşcare. Noi facem glume şi el are probleme.
— Nu sunt probleme pe care să le pot eu rezolva, vorbi Enoch. Atât doar că mă îngrijorează. Dacă aş sta înăuntrul staţiei, nu m-ar durea capul. Odată ce am închis uşa, sunt complet ferit de grijile lumii de afară.
— Dar tu nu vrei asta.
— Nu, nu vreau, recunoscu paznicul staţiei.
— Cred că ai dreptate când spui că celelalte rase ne urmăresc, remarcă David. Poate că acum o fac aşa, într-o doară, pentru ca într-o zi să ne invite să ne alăturăm lor. Altfel, de ce ar fi dorit să instaleze o staţie pe Pământ?
— Îşi lărgesc reţeaua, răspunse Enoch. Aveau nevoie de o haltă în acest sistem solar, ca să se extindă în braţul nostru al spiralei.
— Da, e adevărat, încuviinţă David, dar nu aveau nevoie anume de Pământ. Puteau s-o construiască pe Marte şi să folosească un exter drept îngrijorător. Ar fi fost acelaşi lucru.
— M-am gândit deseori la asta, interveni Mary. Au vrut într-adins o staţie pe Pământ şi un pământean drept îngrijitor. Trebuie să fi avut un motiv.
— Am sperat să fie aşa, spuse Enoch, dar mi-e teamă c-au venit prea devreme. Nu suntem încă destul de maturi.
— Păcat, se întristă Mary. Avem atâtea de învăţat. Ei ştiu atât de multe faţă de noi. De pildă, religia lor…
— Nu ştiu dacă e cu adevărat o religie. Pare să aibă câteva lucruri în comun cu ceea ce numim noi religie. Dar nu are la bază credinţa. Nu e nevoie. Se sprijină pe cunoaştere. Vezi tu, ei nu mai cred, ei ştiu deja.
— Te referi la forţa spirituală.
— E o forţă la fel de reală ca oricare alta din univers. Există o forţă spirituală aşa cum există timpul şi spaţiul, gravitaţia şi toţi ceilalţi vectori impalpabili ai universului. Forţa asta există, şi ei pot lua legătura cu ea…
— Dar nu crezi, întrebă David, că şi oamenii o pot simţi? Ei n-o cunosc, dar o simt şi încearcă să o atingă. Nu au cunoaşterea, dar se ajută de credinţă. Iar credinţa aceea vine de demult, poate din vremuri preistorice, de când nu era decât o bănuială, un embrion.
— Aşa cred, Enoch. Deşi nu mă gândeam numai la forţa spirituală. Există şi alte lucruri, metode, filozofii pe care oamenii le-ar putea folosi. Aproape în orice ramură a ştiinţei ne aşteaptă câte ceva care depăşeşte ceea ce avem noi.
Gândul îi zbură la ciudata forţă spirituală şi la maşina şi mai stranie construită cu ani în urmă, prin care poporul galactic putea stabili contactul cu forţa aceea. Maşina avea un nume, dar în graiurile pământene nu exista nici un cuvânt cât de cât similar. „Talisman” era termenul cel mai apropiat, însă părea mult prea grosolan. Mai exista o denumire folosită de Ulise cu câţiva ani în urmă, când discutaseră despre asta.
In galaxie erau o mulţime de lucruri şi concepte care nu-şi găseau exprimarea în nici o limbă terestră. Talismanul însemna mai mult decât un simplu talisman, iar maşina cu acest nume nu era doar o biată maşină. În afară de conceptele mecanice, intervenea şi unul psihic, poate un fel de energie psihică necunoscută pe Pământ. Desigur şi multe altele. Citise câte ceva despre forţa spirituală şi despre Talisman şi îşi dăduse seama cât de neştiutor era, cât de greu de înţeles pentru oameni.
Talismanul putea fi controlat numai de fiinţele cu o anume gândire şi încă altceva (poate — se întrebase Enoch — un anume fel de suflet?). În traducerea lui mintală, aceste creaturi se numeau „senzitivi”, dar iarăşi nu putea fi sigur dacă se apropia de adevăratul sens. Talismanul era dat în custodia celui mai capabil, ori celui mai eficient, ori celui mai devotat (oricare ar fi fost) dintre senzitivii din galaxie. Alesul îl purta din stea în stea, într-un soi de procesiune eternă. Şi pe fiecare planetă, lumea lua contact personal cu forţa spirituală prin Talisman şi custodele acestuia.
Tremura la gândul extazului pur de a atinge spiritualitatea ce curgea prin galaxie şi, fără îndoială, prin întregul univers. Era un fel de asigurare că viaţa avea un loc aparte în marea schemă a existenţei, că oricine, indiferent cât de mic, slab sau neînsemnat, conta în curgerea spaţiului şi timpului.