Mary avea să se mai întoarcă. Se ruga să n-o facă. Era mult mai bine pentru amândoi.
Numai de-ar fi ştiut unde era. De-ar fi putut fi sigur că se afundase într-un fel de moarte, eliberată de tortura gândurilor.
Auzi fluieratul care anunţa un mesaj şi-şi luă fruntea dintre palme, totuşi nu se ridică de pe sofa.
Întinse o mână amorţită spre măsuţa plină de nimicuri colorate lăsate în dar de călători.
Luă un cub din sticlă ciudată sau piatră translucidă — niciodată nu se hotărâse asupra materialului — şi îl ţinu în căuşul palmei. Privi înăuntru, la imaginea micuţă, tridimensională şi plină de detalii, a unei lumi de vis. Reprezenta un fel de poiană înconjurată de ciuperci uriaşe înflorite, peste care pluteau fulgi albi şi sclipitori ca nestematele, lucind în lumina violetă a unui soare mare albastru. În poiană, nişte vietăţi care aduceau mai mult cu flori decât cu animale, se mişcau cu o graţie care te captiva. Apoi locul vrăjit se tulbură şi făcu loc altuia, sălbatic şi urât, cu stânci diforme, proiectate pe fondul unui cer roşu şi furios. Aici, singurele fiinţe ca-re se arătau păreau nişte fâşii unduitoare plutind peste bolovani şi agăţându-se de copacii deformaţi ce creşteau chiar din peretele stâncos. Iar de undeva de dedesubt se auzea bubuitul surd al unui râu grăbit.
Puse cubul înapoi pe masă, întrebându-se ce văzuse în adâncul său. Parcă avusese dinainte o carte cu poze, cu câte o imagine lipsită de explicaţii pe fiecare pagină. Când îl primise, petrecuse ore întregi fascinat, privind schimbarea priveliştilor. Niciodată peisajele nu semănaseră între ele şi nu păreau să aibă sfârşit. Trăiai sentimentul că nu vedeai imagini, ci însăşi scena reală în care, dacă ţi-ai fi pierdut echilibrul, te-ai fi prăbuşit.
Până la urmă se plictisise, întrucât privea la nesfârşit o mulţime de locuri fără nume. Cu siguranţă, nu acelaşi lucru îl gândea şi nativul de pe Enif V care i-l dăruise. Putea să aibă o mare semnificaţie şi o valoare nemăsurată.
Aşa se întâmplase cu multe din lucrurile pe care le primise, poate pentru că le folosise greşit sau în alt fel decât fuseseră concepute.
Existau însă şi câteva a căror valoare putea s-o înţeleagă şi s-o aprecieze, deşi de multe ori funcţiunile lor îi foloseau prea puţin. De pildă, minusculul orologiu care-i dădea ora locală pentru toate sectoarele din galaxie şi care, deşi părea esenţial, valora prea puţin în ochii lui. Apoi mixerul olfactiv, care-i putea crea orice aromă. Doar cât făcea amestecul şi camera se umplea de parfum până ce oprea aparatul. Îşi amintea de o zi rece de iarnă când, după lungi experimentate, reuşise să creeze parfumul florilor de măr. Trăise atunci o zi de primăvară în. vreme ce crivăţul urla dincolo de uşă.
Întinse mâna şi luă un alt obiect, o frumuseţe care-l intrigase întotdeauna, dar pentru care nu găsise niciodată o utilizare, dacă avea într-adevăr vreuna. Putea fi o simplă piesă de artă, un obiect menit doar privirii. Totuşi ceva îi spunea că ar fi putut avea şi un alt rost.
Era o piramidă din sfere, al căror diametru scădea spre vârf, construcţie graţioasă, înaltă de un cot, cu fiecare sferă de altă culoare. Nu erau însă vopsite, ci fiecare culoare era atât de profundă şi reală, încât părea însăşi substanţa sferei.
Nu se vedea nici o lipitură între bile, de parcă ar fi fost doar stivuite una peste alta.
Ţinând-o în mâini, încercă să-şi amintească de la cine o căpătase, fără să reuşească.
Şuieratul maşinii de mesaje continua să-l cheme la datorie. Nu putea rămâne acolo să piardă toată după-amiaza. Puse piramida pe masă şi traversă încăperea.
Mesajul spunea:
NR. 406302 CĂTRE STAŢIA 18327. NATIV DE PE VEGA XXI SOSEŞ-TE LA 16532,82. PLECARE NEDETRMINATĂ. FĂRĂ BAGAJE. DOAR CABINET. CONDIŢII LOCALE. CONFIRMARE.
Citind mesajul, Enoch simţi o undă de veselie. Se bucura să aibă din nou compania unui Luminos. De peste o lună, nu mai trecuse nici unul prin staţie.
Îşi amintea perfect ziua când întâlnise pentru prima oară un Luminos. Trebuie să fi fost prin 1914 sau 1915. Pe vremea Primului Război Mondial, numit pe atunci doar Marele Război.
Luminosul urma să sosească simultan cu Ulise şi puteau petrece în trei o seară plăcută. Nu-l vizitau prea des doi buni prieteni în acelaşi timp.
Ezitase când îl numise „prieten”, pe Luminos, deoarece, mai mult ca sigur, nu-l întâlnise niciodată. Dar asta conta prea puţin, pentru că un Luminos, oricare din rasa lui, se dovedea până la urmă a fi un prieten.
Aşeză cabinetul sub materializator, făcu toate verificările, apoi trimise confirmarea.
În tot acest timp, amintirile îl necăjeau. Fusese 1914 sau ceva mai târziu?
Trase un sertar al fişierului şi găsi Vega XXL Prima dată de pe listă era 12 iulie 1915. Găsi registrul pe raft, îl scoase şi-l aduse pe birou. Răsfoi repede până găsi data.
14
12 iulie 1915. În după-amiaza asta (3: 20 PM) au sosit cinci fiinţe de pe Vega XXI, primele de felul lor care trec prin această staţie. Sunt bipede şi umanoide, însă dau impresia că nu sunt materiale, atât sunt de gingaşe. Au un fel de strălucire, o aură care le înconjoară şi însoţeşte permanent.
După câte am priceput, toţi cinci formau o unitate sexuală, deşi nu sunt sigur că am înţeles perfect. Păreau prietenoşi şi amuzanţi. Aveau impresia că râd tot timpul de o glumă numai de ei ştiută. Erau în vacanţă şi se îndreptau spre un festival (deşi s-ar putea să nu fie cuvântul cel mai potrivit) pe o altă planetă, unde să se alăture altor fiinţe pentru o săptămână de carnaval. Cum şi de ce fuseseră invitaţi, nu am reuşit să aflu. Cu siguranţă, reprezentase o mare onoare pentru ei, dar după câte mi-am dat seama, o considerau ca pe un drept firesc. Erau foarte fericiţi. Lipsiţi de griji, siguri pe ei şi senini şi am credinţa că aşa sunt şi în viaţa lor de zi cu zi. Am fost uşor invidios pe felul acela de-a fi. Am încercat să-mi imaginez cum vedeau ei viaţa şi universul, cât de puţin temători pot fi, cât de necugetaţi, cât de fericiţi.
Conform instrucţiunilor, agăţasem hamace ca să se poată odihni, dar nu le-au folosit. Au adus cu ei coşuri pline cu mâncare şi băutură, s-au aşezat la masă şi au început să vorbească şi să petreacă. M-au rugat să stau cu ei şi mi-au ales două feluri de mâncare şi o sticlă, asigurându-mă că le pot digera, restul fiind nesigure pentru metabolismul meu. Mâncarea a fost delicioasă. Unul din feluri aducea cu cel mai delicat şi mai rar sortiment de caşcaval, iar celălalt avea o dulceaţă dumnezeiască. Băutura semăna cu un brandy fin, gălbuie şi uşoară ca apa.
Mi-au pus întrebări despre mine şi planetă, au fost curtenitori, păreau interesaţi de cele ce spuneam şi înţelegeau repede. Mi-au zis că se îndreptau spre o planetă al cărui nume nu-l mai auzisem. Vorbeau între ei în aşa fel, încât nu m-am simţit nici o clipă, nebăgat în seamă. Din discuţia Lor, am priceput că la festivalul de acolo se prezenta un fel necunoscut de artă, ce reprezenta mai mult decât muzică şi pictură, fiind compusă din sunete, culori, emoţii, forme şi alte calităţi pentru care nu cred să existe nume în limbile Pământului şi pe care nu le-am recunoscut în întregime. Am rămas cu impresia unei simfonii tridimensionale — deşi nu este expresia cea mai potrivită — care fusese compusă nu de o singură fiinţă, ci de un grup. Vorbeau despre ea cu entuziasm şi am înţeles că urma să ţină nu ore, ci zile întregi, reprezentând mai degrabă o experienţă decât o audiţie sau o vizionare, iar spectatorii erau datori să participe. Nu mi-a fost însă clar cum anume participau şi nu am considerat de cuviinţă să întreb. Au discutat despre cei pe care urmau să-i întâlnească şi despre întâlnirea lor anterioară, lăsând impresia că, împreună cu mulţi alţii, mergeau din planetă în planetă, mânaţi de plăcere. Nu am putut afla însă dacă era şi altceva decât plăcere.