Выбрать главу

Se îndreptă spre ieşire, rosti fraza şi zidul se deschise, îl lăsă să treacă dincolo, în baracă, apoi se închise din nou.

Ocoli casa şi se aşeză pe treptele verandei.

Soarele cobora pe cerul de apus şi în curând avea să fie seară. Deja o briză slabă şi rece risipea căldura zilei. Corbii se roteau în cercuri largi deasupra câmpului din marginea pădurii.

I-ar fi fost greu să închidă uşa, să o ţină închisă, să nu mai simtă soarele şi vântul, să uite mirosul schimbător al anotimpurilor. Omul nu era încă pregătit pentru asta, nu devenise atât de dependent de mediul pe care şi-l crease, ca să se poată rupe complet de planeta natală. Avea nevoie de soare, de pământ şi de vânt.

Ar fi trebuit să iasă şi să stea mai des acolo, pe verandă, nefăcând nimic, doar privind pădurea şi râul către apus şi albastrul dealurilor Iowa peste Mississippi, urmărind corbii rotindu-se pe cer şi porumbeii aşezându-se pe acoperişul grajdului.

Merita oare să îmbătrânească o oră în fiecare zi pentru asta? Deocamdată nu avea nevoie să-şi drămuiască orele, ba chiar putea veni o vreme când, sătul de-atâta viaţă, să-şi cheltuiască timpul la întâmplare.

Auzi sunetul unor paşi fugind dinspre colţul îndepărtat al casei, o goană împiedicată, epuizată

Sări în picioare şi se grăbi în curte în întâmpinarea celei care alerga spre el cu mâinile întinse. Când se apropie destul de mult, o prinse în braţe şi o strânse la piept ca să nu cadă.

— Lucy! strigă el. Lucy! Ce s-a întâmplat, copilă?

Simţi spatele ei cald şi lipicios. Ridică o palmă mânjită de sânge şi văzu ţesătura rochiei umedă şi închisă la culoare.

O apucă de umeri şi o îndepărtă ca să-i poată vedea faţa. Ea îşi trase rochia în jos, dezgolindu-şi spatele pe jumătate. Carnea de pe umeri era sfâşiată de tăieturi lungi, care încă mai sângerau.

Ridicându-şi rochia la loc, Lucy se întoarse către el. Făcu un gest de rugăminte şi arătă spre deal, înspre câmpul de la marginea pădurii.

Zări o mişcare, cineva venea printre copaci. Lucy văzuse şi ea, pentru că se strânse din nou, tremurând, la pieptul lui.

Enoch se aplecă, o luă în braţe şi fugi în baracă. Rosti fraza, peretele se deschise şi intră în staţie.

Ajuns înăuntru, cu Lucy Fisher ghemuită în braţele sale, îşi dădu seama de marea lui greşeală. În momentele de luciditate, n-ar fi făcut-o niciodată.

Acţionase însă din instinct, fără să gândească. Fata ceruse protecţie şi aici o avea, aici nu o putea atinge nimic din lume. Dar era o fiinţă omenească şi, în afară de el, nici una nu ar fi trebuit să-i treacă pragul.

Acum nu se mai putea schimba nimic.

O aşeză pe sofa, apoi se îndepărtă. Ea rămase acolo, privindu-l, surâzând uşor, de parcă n-ar fi fost sigură că are voie să zâmbească în asemenea loc. Ridică o mână şi încercă să-şi şteargă lacrimile de pe obraz, apoi privi iute prin încăpere şi buzele i se rotunjiră a mirare.

Enoch arătă către sofa şi clătină un deget, încercând să-i spună că trebuia să rămână locului, nemişcată. Făcu un gest cuprinzător cu mâna şi scutură din cap cu asprime.

Ea îl privi fascinată, apoi zâmbi şi plecă fruntea în semn că înţelesese.

Bărbatul îi luă una din mâini şi o bătu uşurel, încercând s-o liniştească, să-i spună că totul era bine, dacă nu se clintea din locul ei.

Lucy îi zâmbi fără să fie mirată, întinse mâna liberă şi o flutură uşor către măsuţa cu obiecte extere.

Enoch încuviinţă din cap şi fata luă unul din obiecte, răsucindu-l admirativ în mână.

Enoch se indică şi se îndreptă către puşca agăţată în cui pe perete. O luă şi ieşi să-i înfrunte pe cei care o urmăriseră pe Lucy.

17

Doi oameni veneau peste câmp către casă. Unul din ei era Hank Fisher, tatăl lui Lucy. Enoch îl mai întâlnise cu câţiva ani înainte, într-una din plimbările sale. Atunci, Hank începuse să-i explice, aproape cu sfială, deşi nu avea nici un motiv, că plecase în căutarea unei vite rătăcite. Bineînţeles, Enoch nu îl crezuse, dar nu reuşise să-şi închipuie ce scop tainic urmărea.

Celălalt bărbat era mai tânăr. Poate nu avea mai mult de şaptesprezece ani. Cu siguranţă, era unul din fraţii fetei.

Hank ducea un bici în mână şi Enoch înţelesese de unde proveneau rănile de pe umerii lui Lucy. Simţi cum îl cuprinde un val de furie, dar încercă să se potolească. Se putea înţelege mai bine cu Hank Fisher, dacă îşi păstra calmul.

Cei doi se opriră la trei paşi de trepte.

— Bună seara, spuse Enoch.

— Mi-ai văzut fata? întrebă Hank.

— Şi dacă da? iscodi Enoch.

— Îi iau pielea de pe ea, ţipă Hank, legănându-şi biciul.

— În cazul ăsta, nu cred c-o să-ţi spun ceva.

— Ai ascuns-o!

— N-ai decât s-o cauţi.

Hank făcu un pas înainte, apoi se gândi că era mai bine să se oprească.

— A căpătat ce a meritat, răcni el. Şi încă n-am terminat cu ea. Nimeni n-o să-mi, facă mie vrăji!

Enoch nu spuse nimic. Hank rămase locului, nehotărât.

— S-a băgat acolo unde nu-i fierbe oala. Nu era treaba ei.

— Încercam să-l dresez pe Butcher, interveni, tânărul, un pui de câine de vânătoare.

— Aşa-i. Nu făcea nimic rău. Băieţii prinseseră un raton tânăr noaptea trecută. Au avut de furcă o mulţime. Roy, ăsta de-aici, a prins ratonul şi l-a legat de un copac, după aia l-a adus pe Butcher în lesă şi l-a lăsat să se lupte cu ratonul. Nu făcea nici un rău. L-ar fi tras deoparte pe Butcher înainte să se întâmple ceva şi i-ar fi lăsat să se odihnească.

— Asta-i cea mai bună cale să dresezi un câine de vânătoare, explică Roy.

— Aşa-i, aprobă Hank. De aceea au prins ratonul.

— Trebuia să-l învăţ pe Butcher.

— Mă bucur să aud asta, spuse Enoch. Dar ce legătură are cu Lucy?

— S-a băgat, se răsti Hank. A încercat să ne oprească, să ia câinele din mâna lui Roy, asta a făcut.

— După ce că-i netoată, mai e şi miloasă, oftă Roy.

— Tu să taci din gură, îl repezi taică-său, răsucindu-se către el.

Roy mormăi ceva pentru sine şi se retrase un pas.

Hank se întoarse la Enoch.

— Roy a lovit-o, zise el. N-ar fi trebuit să facă asta. Ar fi trebuit să aibă mai multă grijă.

— N-am vrut, se apără tânărul. Am ridicat mâna, ca s-o ţin departe de Butcher.

— Aşa-i, numai c-ai rdicat-o cam tare. Dar, oricum, ea n-avea treabă pe-acolo. L-a înlemnit pe Butcher ca să nu se mai dea la raton. Fără să ridice un deget, înţelegi? — l-a înlemnit de nu mai putea mişca un fir de păr. Asta l-a înfuriat pe Roy. Pe tine nu te-ar fi înfuriat?

— Nu cred, răspunse Enoch. Dar eu nu sunt vânător.

Hank îl privi mirat de lipsa lui de înţelegere, apoi continuă povestea.

— Roy s-a înfuriat rău pe ea. El l-a crescut pe Butcher şi ţinea mult la câine. N-ar fi lăsat pe nimeni, nici măcar pe soră-sa, să-l ologească. Aşa că s-a repezit la ea şi toanta l-a ologit ca şi pe Butcher. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea. Roy a înţepenit şi a căzut la pământ ghemuit cu genunchii la piept şi cu braţele în jurul lor. Şi el, şi Butcher, amândoi. Dar de raton nu s-a atins. Pe el nu l-a ologit. S-a luat numai de-ai ei.

— N-am simţit nimic rău cât am fost la pământ, spuse Roy.

— Eu aveam biciul în mână, urmă Hank. I se stricase şfichiul şi puneam altul nou. Am văzut tot, dar n-am făcut nimic până nu l-am văzut pe Roy ologit, căzut la pământ. Atunci mi-am zis că a mers prea departe. Sunt un om deschis la minte, nu mă deranjează un farmec sau un descântec acolo. Sunt o mulţime care pot face de-alde astea, nu-i nici o ruşine. Dar să ologeşti bietul câine…