— Aşa că ai lovit-o cu biciul, interveni Enoch.
— Mi-am făcut datoria, rosti Hank solemn. Nu vreau să am o vrăjitoare în familie. Am plesnit-o de vreo două ori şi a încercat să mă oprească şi pe mine la fel. Dar eu îmi vedeam de treabă şi continuam s-o lovesc. Dacă-i dau cât trebuie, cred că scot dracu din ea. Atunci m-a vrăjit, dar nu ca pe ceilalţi. M-a orbit, şi-a orbit propriul tată! Nu mai vedeam nimic. Mă împiedicam prin curte, ţipam şi mă zgâriam pe ochi. Apoi totul a revenit la normal şi ea dispăruse. Am văzut-o fugind prin pădure, sus pe deal. De-aia ne-am luat după ea.
— Crezi c-o am aici?
— Ştiu sigur c-o ai, încuviinţă Hank.
— Bine. N-ai decât s-o cauţi.
— Poţi să pariezi că asta o să fac, se supără Hank. Roy, uită-te în grajd. Poate se ascunde acolo.
Roy se îndreptă spre grajd. Hank intră în baracă, ieşi aproape imediat şi se grăbi către coteţ.
Enoch rămase aşteptând cu puşca în braţe.
Asemenea necazuri nu mai avusese niciodată. Nu se mai certase cu un om de teapa lui Hank Fisher. Nu-l putea lămuri. Tot ce putea face era să aştepte până ce se potolea. Poate atunci avea o şansă să se înţeleagă.
Cei doi se întoarseră.
— Nu-i pe-aici, spuse Hank. E în casă.
Enoch clătină din cap.
— Nimeni nu poate să intre în casă.
— Roy, se răsti bătrânul, urcă şi deschide uşa aia.
Roy privi temător la Enoch.
— Dă-i înainte, spuse acesta.
Tânărul urcă încet treptele, traversă veranda, puse mâna pe mânerul uşii şi răsuci. Mai încercă o dată, tot fără succes.
— Tată, spuse el, nu pot să-l întorc. Nu pot să deschid.
— La dracu, făcu bătrânul dezgustat, tu nu poţi să faci niciodată nimic.
Urcă treptele din doi paşi şi traversă furios veranda. Apucă mânerul şi-l răsuci puternic. Încercă o dată şi încă o dată. Se întoarse mânios către Enoch.
— Ce se întâmplă aici? răcni el.
— Ţi-am spus că n-ai să poţi intra, spuse liniştit Enoch.
— Pe naiba nu pot! mugi Hank.
Aruncă lui Roy biciul şi coborî din verandă, grăbindu-se către stiva de lemne de lângă baracă. Smulse toporul greu, cu lamă dublă, înfipt în butuc.
— Ai grijă cu toporul, îl avertiză Enoch. Îl am de multă vreme şi mai am nevoie de el.
Hank nu răspunse. Merse în verandă şi se propti bine în faţa uşii.
— Dă-te la o parte, îi spuse lui Roy. Fă-mi loc.
— Stai puţin, se miră Enoch. Ai de gând să sfărâmi uşa?
— Sigur că da, la dracu'!
Enoch încuviinţă grav din cap.
— Ei? întrebă Hank.
— Nu mă deranjează dacă vrei să încerci.
Bătrânul făcu vânt toporului şi oţelul fulgeră iute, pe deasupra umărului, în jos.
Tăişul lovi uşa şi îşi schimbă direcţia. Lama şuieră prin aer în jos şi înapoi, trecu la două degete de piciorul lui Hank, iar inerţia îl răsuci pe jumătate pe acesta.
Hank rămase năucit, cu braţele întinse, încă ţinând mânerul toporului. Se holbă la Enoch.
— Mai încearcă, îl îmbie Enoch.
— Pe Dumnezeu, aşa o să fac! zbieră el cu faţa roşie de furie.
Se înfipse din nou pe picioare şi de data aceasta aruncă toporul nu în uşă, ci în fereastra de alături.
Lama lovi geamul şi scoase un ţiuit precurm schijele zburând prin văzduh.
Hank sări deoparte şi azvârli toporul pe podeaua verandei. Una din lame se rupsese şi ciotul rămas se răsucise. Fereastra era intactă, fără nici o zgârietură.
Bătrânul rămase locului o clipă, uitându-se la toporul rupt, fără să îşi poată crede ochilor.
Tăcut. Întinse mâna şi Roy îi dădu biciul.
Cei doi coborâră scările, apoi se opriră şi-l priviră pe Enoch. Mâna lui Hank se încleştă pe bici.
— În locul tău, spuse Enoch, n-aş încerca. Mă pot mişca teribil de iute.
Bătu cu palma patul puştii.
— Îţi pot lua mâna înainte să ridici biciul.
— Îl ai pe diavol în tine, Wallace, şuieră Hank greoi. Şi-n ea e diavolul. Voi sunteţi împreună. Vă furişaţi prin pădure vă întâlniţi.
Enoch aştepta, privindu-i pe amândoi.
— Ajută-mă, Doamne! strigă Hank. Fiica mea-i vrăjitoare!
— Cred că ar trebui să mergeţi acasă, spuse Enoch. Dacă se întâmplă să o găsesc pe Lucy, o aduc eu.
Cei doi nu făcură nici o mişcare.
— Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt, răcni bătrânul. O ţii pe fata mea undeva şi o s-o păţeşti de la mine pentru asta.
— Când doreşti, dar nu acum, rosti Enoch şi făcu imperativ cu puşca. Daţi-i drumul! Şi nu vă mai întoarceţi. Nici unul!
Ei se codiră un moment, privindu-l, încercând să-l cântărească, să ghicească ce urma să facă. Se întoarseră încet şi coborâră dealul, umăr la umăr.
18
„Ar fi bine să-i ucid pe amândoi”, gândi Enoch. „Nu meritau să trăiască.”
Se uită spre puşcă şi îşi văzu mâinile atât de încleştate încât degetele erau albe şi ţepene pe lemnul brun şi neted.
Făcu un efort ca să lupte cu mânia care fierbea în el. Dacă cei doi ar mai fi întârziat acolo, dacă nu i-ar fi gonit, ar fi cedat furiei crescânde.
Mai bine, mult mai bine că se întâmplase aşa. Se întrebă uşor prosteşte cum de reuşise şi chiar se bucură că nu înrăutăţise lucrurile, pentru că şi aşa era destul de rău.
Aveau să spună că înnebunise, că-i gonise cu puşca. Puteau chiar afirma că o răpise pe Lucy şi că o ţinea ostatecă. Aveau să se lege de orice ca să-l necăjească.
Nu-şi făcea iluzii în privinţa lor, pentru că ştia din ce aluat erau plămădiţi, răzbunători în nimicnicia lor, nişte viermi care nu merită numele de oameni.
Rămase lângă trepte şi aşteptă ca siluetele să dispară, întrebându-se cum de ieşise dintr-o asemenea familie jalnică o fată atât de bună ca Lucy. Poate handicapul ei fusese o pavăză ce o ferise de influenţa lor. Poate, dacă ar fi auzit şi ar fi vorbit, cu vremea ar fi devenit la fel de încăpăţânată şi de rea ca oricare din ei.
Făcuse o mare greşeală că se amestecase în asemenea lucruri, Un om în situaţia lui nu trebuia să se implice. Avea prea multe de pierdut. Ar fi trebuit să stea deoparte.
Şi totuşi ce să fi făcut? Să fi refuzat s-o apere pe Lucy, cu tot sângele care-i pătase rochia de pe umerii biciuiţi? Să nu fi luat în seamă rugămintea întipărită pe chipul ei?
Ar fi putut reacţiona altfel, îşi spuse. Dar nu fusese timp să se gândească la o cale mai inteligentă. Abia avusese timp s-o ducă pe fată la adăpost şi să iasă în întâmpinarea lor.
Acum poate că cel mai bun lucru ar fi fost să nu mai iasă afară. Dacă ar fi rămas înăuntrul staţiei, nimic nu s-ar mai fi putut întâmpla.
Îi înfruntase din instinct. Fusese probabil o reacţie firească, dar deloc înţeleaptă. Orice ar fi fost, nu mai putea da înapoi. Dacă ar fi trebuit să o ia de la capăt, ar fi acţionat altfel, dar nu mai avea o a doua şansă.
Se întoarse cu mers greoi şi intră în staţie.
Lucy stătea tot pe sofa şi ţinea un obiect lucitor pe care îl privea extaziată. Pe faţa ei se zărea aceeaşi expresie încordată ca în dimineaţa în care vindecase fluturele.
Enoch lăsă puşca pe birou şi rămase nemişcat, dar ea îi ghicise prezenţa, pentru că ridică privirile o clipă, după care se concentră din nou asupra obiectului.