— Bineînţeles, admise exterul, dar astfel fiecare va avea o şansă de câştig. După cum merge treaba acum, nu au nici una. Există un grup, în partea cealaltă a galaxiei, care vrea să se mute într-un sector puţin populat de la periferie. O legendă veche spune că rasa lor s-a ridicat din emigranţii unei alte galaxii care au ajuns la periferie şi au început să înainteze spre centru. Ei au credinţa că, dacă vor ajunge la periferie, vor putea transforma legenda în istorie, spre marea lor glorie. Alt grup îşi doreşte să ajungă într-un braţ mic al spiralei din pricina unei înregistrări obscure, făcută cu mulţi eoni în urmă de strămoşii lor, care conţine nişte mesaje practic indescifrabile. Cu timpul, povestea a căpătat amploare, până ce au ajuns să fie convinşi că vor găsi o superinteligenţă în acel braţ al spiralei. Pe deasupra, mai este şi instinctul firesc de cercetare a inimii galaxiei. Trebuie să înţelegi că de abia am început, că galaxia este neexplorată, iar miile de rase care formează Centrala Galactică sunt abia nişte pionieri. De aceea Centrala este ţinta tuturor presiunilor.
— Vorbeşti de parcă ai avea puţine speranţe pentru staţia de pe Pământ.
— Aproape nici o speranţă. Însă tu poţi alege, să rămâi aici şi să trăieşti o viaţă obişnuită, sau să fii repartizat la o altă staţie. Centrala Galactică speră că vei alege să lucrezi în continuare.
— Sună cam ultimativ.
— Mă tem că este, recunoscu Ulise. Îmi pare rău, Enoch, că sunt purtătorul veştilor proaste.
Enoch rămase împietrit. Veşti proaste? Era mult mai rău. Era sfârşitul.
Vedea cum se prăbuşeau, odată cu lumea lui, toate speranţele pentru Pământ. Fără staţie, Pământul urma să fie din nou uitat, fără speranţă de ajutor. Singură şi fără apărare, rasa umană urma să continue orbeşte pe calea sa nesigură către un viitor tulbure şi nebun.
20
Luminosul era bătrân. Ceaţa aurie care-l înfăşură îşi pierduse strălucirea tinereţii, rămânând discretă, profundă şi bogată. Creatura inspira demnitate, iar moţul alb, înnodat în vârful capului, îi dădea un aer de sfinţenie. Se adresă lui Enoch cu blândeţe:
— Regret că întâlnirea noastră trebuie să fie aşa. Deşi mă bucur să te întâlnesc. Am auzit despre tine. Rareori o făptură de pe o planetă neinclusă în Centrală ajunge îngrijitor de staţie. De aceea, tânără fiinţă, am fost curios în privinţa ta. M-am întrebat ce fel de creatură ai putea fi.
— Nu trebuie să-ţi fie teamă, replică Ulise, uşor tăios. Garantez eu pentru el. Suntem prieteni de ani de zile.
— Da, am uitat. Tu l-ai descoperit, spuse Luminosul şi aruncă o privire prin cameră. Altul? Nu ştiam că sunt doi. Ştiam doar de unul.
— E un prieten al lui Enoch, răspunse Ulise.
— Înseamnă deci că s-a făcut contact cu planeta.
— Nu, nu a avut loc nici un contact.
— Poate o indiscreţie…
— Poate, recunoscu Ulise, dar cauzată de o provocare la care mă îndoiesc că eu sau tu am fi rezistat.
Lucy se ridicase în picioare şi se apropia încet, tăcută, parcă plutind.
— Mă bucur să te întâlnesc. Mă bucur foarte mult, i se adresă Luminosul în limba universală.
— Nu poate vorbi, îl atenţionă Ulise. Nici auzi. Nu comunică.
— În compensaţie, încuviinţă Luminosul.
— Crezi?
— Sunt sigur.
Înaintă încet şi Lucy aşteptă.
— Lucrul-ea, forma femelă… cum îi spuneţi voi… nu are teamă.
— Nu s-a speriat nici măcar de mine, chicoti Ulise.
Luminosul întinse mâna către Lucy şi, după o clipă, fata ridică şi ea una din mâini şi prinse degetele tentaculare ale exterului.
Pentru un moment Enoch avu impresia că ceaţa aurie o învelise şi pe fată în strălucirea sa.
Cum se făcea, se întrebă el, că nu avea pic de teamă, nici faţă de Ulise, nici faţă de Luminos? Oare putea într-adevăr să vadă dincolo de înfăţişarea exterioară, putea să simtă, într-un fel, bunătatea acestor creaturi? Poate nici ea nu era om în întregime. Fireşte, avea un trup şi o origine pământeană, dar nimic mai mult. Îi lipsea corsetul de reguli şi de legi care s-o facă să se poarte ca un om.
Lucy se desprinse din mâna Luminosului şi se întoarse la sofa.
— Enoch Wallace, spuse Luminosul.
— Da.
— Ea face pate din rasa ta?
— Da, sigur că da.
— Este foarte diferită de tine. Parcă ar fi două rase.
— Nu sunt două rase, ci doar una.
— Mai sunt mulţi asemenea ei?
— Nu ştiu, răspunse Enoch.
— Nu vrei nişte cafea? îl întrebă Ulise pe Luminos.
— Cafea?
— O băutură delicioasă. Una din marele comori ale Pământului.
— Nu am cunoştinţă de aşa ceva, recunoscu Luminosul. Şi nici nu cred că voi avea.
Se întoarse greoi către Enoch.
— Ştii de ce mă aflu aici? întrebă el.
— Cred că da.
— E o problemă pe care o regret, dar trebuie…
— Dacă doreşti, spuse pământeanul, putem considera că protestul a fost făcut. Aşa am să notez şi în jurnal.
— De ce nu? interveni Ulise. Nu e nevoie, după câte mi se pare, să trecem toţi trei printr-o scenă oarecum jenantă.
Luminosul ezită.
— Dacă eşti de părere că trebuie, fă-o, spuse Enoch.
— Nu. Sunt mulţumit dacă protestul nerostit este acceptat cu generozitate.
— Acceptat, dar cu o singură condiţie. Să mă conving eu însumi de acuzaţie. Trebuie să ies afară să văd.
— Nu mă crezi?
— Nu e o problemă de încredere. Este un lucru care poate fi controlat. Nu pot accepta o vină, pentru mine şi planeta mea, decât după ce verific.
— Enoch, spuse Ulise, veganii au fost amabili. Nu numai acum, ci şi înainte de nefericita întâmplare. Rasa lui pronunţă acuzarea fără tragere de inimă. Au avut mult de suferit ca să protejeze Pământul şi pe tine.
— Zici că aş fi lipsit de tact dacă nu aş accepta implicit protestul şi acuzaţia?
— Regret, dar asta am vrut să spun.
Bărbatul clătină din cap.
— Ani de zile am încercat să înţeleg şi să mă conformez eticii şi ideilor tuturor celor care au trecut prin staţie. Mi-am suprimat instinctele şi deprinderile omeneşti. Am încercat să înţeleg alte puncte de vedere şi să evaluez alte moduri de gândire, din care multe intrau în conflict cu al meu. Mă bucur de toate astea, pentru că mi s-a dat o şansă să văd dincolo de calea îngustă a Pământului. Cred că am câştigat câte ceva din fiecare experienţă. Dar nimic din toate astea nu a implicat Pământul, ci numai pe mine. În schimb, această problemă afectează planeta şi eu sunt dator s-o tratez din punct de vedere pământean. În situaţia de faţă, nu mai sunt doar îngrijitorul unei halte galactice.
Nici unul din ei nu rosti vreun cuvânt. Enoch aşteptă o vreme, dar tăcerea nu se destrămă.
În sfârşit, se răsuci şi se îndreptă spre uşă.
— Mă întorc, le spuse.
— Rosti fraza şi uşa începu să alunece.
— Dacă mă primeşti, spuse încetişor Luminosul, aş vrea să te însoţesc.
— Bine, acceptă Enoch. Haide.
Afară era întuneric şi veganul privi cu atenţie lampa pe care o aprinse Enoch.
— Combustibil fosil, îi explică acesta. Arde la capătul unui fitil permanent îmbibat.
— Dar cu siguranţă aveţi şi instrumente mai bune, se îngrozi Luminosul.
— Mult mai bune. Eu sunt însă de modă veche, Felinarul din mâna lui arunca o pată mică de lumină pe care Luminosul o urmă.