— Cunosc felul ăsta de-a fi, spuse Hardwicke. M-am născut şi am crescut în munţii din sud.
— De la ei am aflat povestea cu secerătoarea. Aşa că, într-o zi, m-am dus în colţul acela de păşune şi am săpat. Am găsit un craniu şi câteva oase de cal.
— Dar nu poţi să ştii dacă era unul din caii lui Wallace.
— Poate că nu, răspunse Lewis. Dar am găsit şi bucăţi din cositoare. Nu mare lucru, dar destul cât să o recunosc.
— Hai să ne întoarcem la poveste, sugeră Hardwicke. După ce a murit tatăl, Enoch a rămas la fermă. N-a părăsit-o niciodată?
Lewis scutură din cap.
— Trăieşte în aceeaşi casă. Nu s-a schimbat nimic. Parcă nici casa n-a îmbătrânit mai mult decât omul.
— Ai fost înăuntru?
— M-am apropiat, dar nu am reuşit să intru. Să-ţi povestesc cum a fost.
3
Avea la dispoziţie o oră. Ştia asta pentru că în ultimele zece zile îl cronometrase pe Enoch Wallace. De când pleca din casă până se întorcea cu poşta, niciodată nu trecea mai puţin de o oră. Uneori, când întârzia poştaşul ori când rămâneau la o şuetă, zăbovea mai mult. Dar Lewis nu putea conta decât pe o oră.
Wallace dispăruse dincolo de coama dealului, către stânca aplecată peste faleza râului Wisconsin. Urma să se caţere şi să stea acolo, cu puşca cuibărită în braţe, privind peste valea sălbatică a râului. Apoi avea să coboare şi să străbată cu paşi târşâiţi cărarea tivită cu flori de papucul-doamnei, să urce până la izvor şi, înainte de a ajunge pe culme, la câmpul părăsit de un secol, să taie povârnişul spre drumul acoperit cu bălării care ducea, în sfârşit, la cutia poştală.
În cele zece zile în care Lewis îl urmărise, niciodată nu schimbase traseul, de parcă l-ar fi repetat ani de zile. Wallace nu se grăbea, ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume. Se mai oprea să dea bineţe vechilor prieteni, câte un copac, o veveriţă, o floare. Încă mai păstra mult din aerul milităresc şi din obiceiurile de pe vremea campaniilor. Mergea cu capul sus şi umerii traşi înapoi, cu pasul uşor al unuia obişnuit cu marşurile lungi.
Lewis ieşi din fosta livadă, acum o junglă în care copacii răsuciţi, noduroşi şi albiţi, de vreme încă mai purtau recolta lor jalnică de mere.
Se opri la marginea câmpului şi privi clădirea de pe colină. Preţ de o clipă, i se păru că locul avea o strălucire aparte, că soarele proiecta prin spaţiu o esenţă rară şi distilată, care să lumineze casa aceea şi să o deosebească de toate celelalte case din lume. Scăldată în razele acelea, casa părea nepământeană. Apoi aura, dacă fusese vreodată, dispăru şi casa împărtăşi aceeaşi lumină cu pădurile şi câmpul.
Lewis scutură din cap, spunându-şi că fusese o nebunie sau poate o iluzie. Lumina nu mai avea nimic deosebit şi clădirea devenise una obişnuită, deşi extraordinar de bine conservată.
Era o zidire cum rareori se mai vedea, lungă, îngustă şi înaltă, cu stucaturi de modă veche pe streaşină şi frontoane. În jur plutea un aer de sărăcie care nu avea nimic de-a face cu vechimea. Aşa fusese din ziua construirii sale, austeră, colţuroasă şi viguroasă, aidoma celor pe care îi adăpostise. Dar oricât de sărăcăcioasă ar fi fost, se, ridica întreagă şi curată, fără urmă de vopsea scorojită, fără vreun semn de ruină.
Pe una din laturi se sprijinea o anexă mai mică, mai degrabă o baracă, parcă adusă de altundeva şi lipită acolo ca să adăpostească uşa din lateral. Poate uşa care ducea la bucătărie, gândi Lewis. Adăpostul era folosit, fără îndoială, pentru lăsat hainele de lucru, galoşii şi cizmele, având o bancă pentru găleţi şi canistre de lapte şi, poate, un coş pentru adunat ouăle. De pe acoperiş se ridica un coş de sobă, înalt de un metru.
Lewis urcă spre casă, ocoli până la baracă şi găsi uşa întredeschisă. O împinse larg, păşi peste prag şi privi uimit prin încăpere.
Baraca nu era un simplu adăpost. Părea chiar locul în care Wallace îşi ducea zilele.
Soba, al cărei coş îl zărise de afară, era înghesuită într-un colţ, o sobă veche de bucătărie, mai mică decât cele obişnuite. Pe plită se aflau un ibric de cafea, o cratiţă şi o tavă. Înapoia ei, agăţate de cuie pe o scândură, alte ustensile de bucătărie. Patul îngust de lângă peretele opus era acoperit cu o pătură scorţoasă, cu pătrăţele multicolore, aşa cum le plăcea femeilor de acum un secol. În alt colţ era o masă şi un scaun, iar alături, lângă perete, un dulăpior cu câteva farfurii. Pe masă se odihnea un felinar, lustruit de prea multă folosire, dar cu sticla curată, de parcă ar fi fost spălată şi ştearsă abia în dimineaţa aceea.
Nu se vedea nici o uşă către casă şi nici un semn că ar fi existat vreodată. Zidul exterior al casei se continua nestingherit, formând al patrulea perete al barăcii.
Era de necrezut, gândea Lewis, să nu existe nici o uşă, fie acela locul în care să trăiască Wallace când alături îl aştepta o casă întreagă. Ca şi cum ar fi avut un motiv să nu ocupe casa şi totuşi să stea aproape de ea. Ori poate că trăia într-un fel de penitenţă, ca un pustnic în chilia sa.
Rămase în mijlocul adăpostului şi privi în jur, trăgând nădejde să găsească o lămurire pentru starea neobişnuită de lucruri. Dar nu găsi nimic, în afară de obiectele simple, de zi cu zi, soba pentru gătit şi încălzit, patul pentru dormit masa, felinarul pentru luminat. Nimic în plus, nici măcar o pălărie (deşi abia acum îşi dădea seama că Wallace nu purta niciodată pălărie) sau o haină.
Nici urmă de reviste şi ziare, iar Wallace nu se întorcea niciodată acasă cu mâinile goale. Era abonat la New York Times, la Wall Street Journal, la Christian Science Monitor, la Washington Star şi la o mulţime de alte reviste de ştiinţă şi tehnică. Dar nu le vedea nicăieri, aşa cum nu vedea nici o grămadă de cărţi. Nici un semn de registre ori de ustensile de scris.
Poate că, dintr-un motiv obscur, îşi spuse Lewis, acest adăpost nu era decât o faţadă, un loc aranjat cu grijă ca să pară locuinţa lui Wallace. Poate că, totuşi, locuia în casă. Atunci, de ce tot efortul acela, fără prea mare succes, pentru a convinge de contrariu?
Ieşi din baracă şi dădu ocol casei până în dreptul verandei. Se opri înaintea treptelor şi privi împrejur. Locul era liniştit. Soarele se ridicase la jumătatea cerului de dimineaţă, ziua se încălzea şi acel colţ ferit de lume lenevea tăcut în aşteptarea zăpuşelii.
Se uită la ceas, îi mai rămăseseră patruzeci de minute, aşa că urcă treptele şi traversă veranda până la uşă. Întinse mâna, apucă mânerul şi răsuci. Mânerul rămase neclintit, doar degetele lui făcură o jumătate de tură.
Nedumerit, încercă iarăşi, tot fără izbândă, de parcă mânerul ar fi fost uns cu un strat dur şi lunecos, asemenea gheţii, pe care degetele alunecau fără să poată prinde.
Se aplecă şi încercă să descopere cu privirea unsoarea ciudată, dar nu găsi nimic. Mânerul nu avea ceva deosebit, ba chiar, părea obişnuit, pentru că era curat, ca şi cum cineva l-ar fi lustruit. Nici un fir de praf şi nici o pată de rugină nu se zărea pe el.