— Atunci, dac-aş fi în locul tău, nu m-aş îndepărta de ea, iar la noapte m-aş închide înăuntru. Nu m-aş aventura afară.
— Poate că aşa o să fac. Pare o idee bună.
— Ei bine, oftă Wins, asta-i tot. M-am gândit c-ar fi bine să ştii. Cred că trebuie să bag în marşarier până în drum. N-am loc să întorc aici.
— Mergi până la casă. E destul loc acolo.
— Drumul nu-i departe. Am să reuşesc.
Automobilul începu să dea încet cu spatele.
Enoch rămase pe loc şi ridică mâna într-un salut solemn. Wins îi răspunse cu un gest identic şi maşina dispăru înghiţită de tufărişul care mărginea drumul.
Bărbatul se întoarse şi se îndreptă fără grabă spre staţie.
O poteră, gândi el, Dumnezeule, o poteră!
O poteră care să atace staţia, lovind uşile şi ferestrele cu ciocane, şi împroşcând cu gloanţe, ar fi anulat orice şansă — dacă ar mai fi existat vreuna — ca membrii Centralei Galactice să se împotrivească închiderii staţiei. O asemenea demonstraţie de barbarie ar fi fost argumentul final pentru abandonarea expansiunii în braţul spiralei.
De ce trebuia să se întâmple toate odată? Ani de zile nu se petrecuse nimic şi acum totul se năruia în câteva ore. Totul lucra împotriva lui.
Dacă se arăta potera, nu doar soarta staţiei ar fi fost pecetluită, ci el însuşi ar fi obligat să accepte oferta de a deveni paznicul altei halte. N-ar fi putut să rămână pe Pământ, chiar dacă ar.fi dorit. Tresări apoi dându-şi seama că oferta unei alte staţii putea să-i fie retrasă, întrucât el însuşi ar fi fost considerat barbar, laolaltă cu potera şi întreaga omenire.
Poate că ar fi trebuit să se întoarcă la pârâu, ca să se întâlnească cu Lewis. Poate ei ar fi ţinut în frâu gloata. Însă atunci trebuia să dea explicaţii, prea multe explicaţii… Apoi, era posibil să nu apară nici o poteră. Nimeni nu credea cu adevărat în vorbele lui Hank Fisher şi poate că lăsau baltă totul.
Se rugă ca în staţie să nu apară nici un călător la vremea când sosea potera. În felul ăsta, incidentul putea trece neobservat de galaxie. Dacă avea noroc, poate reuşea. Prin legea compensaţiei, ar fi avut dreptul la ceva noroc, pentru că, în ultimele zile, nu avusese nici măcar un dram.
Ajunse la poarta ruptă a curţii şi se opri să arunce o privire casei încercând, fără să ştie de ce să regăsească locul în care îşi petrecuse copilăria.
Rămăsese la fel ca întotdeauna, neschimbată, doar că pe vremuri ferestrele aveau perdele. Curtea se părăginise cu timpul, pâlcul de liliac era mai stufos şi mai aplecat cu fiecare primăvară; ulmii pe care tatăl său îi plantase pe vremea când erau abia nişte vergele înalte de un stat de om se preschimbaseră în arbori falnici; tufa de trandafiri galbeni de la colţul bucătăriei dispăruse, victimă a unei ierni demult uitate; din răzoarele de flori rămăsese doar amintirea, iar grădina de zarzavat de lângă poartă fusese năpădită de buruieni şi iarbă.
Vechiul gard de piatră era acum o simplă moviliţă. Greutatea sutelor de îngheţuri, a viţei de vie şi a bălăriilor, anii de neîngrijire îşi făcuseră efectul. Peste încă o sută; de ani, gândi Enoch, terenul va fi neted şi nici o urmă nu va mai arăta că odată acolo fusese un gard. De curând de-a lungul coastei erodate, împrejmuirea dispăruse deja cu totul.
Până în acel moment abia dacă observase amănuntul, dar acum îl vedea şi se gândi care era explicaţia. Oare pentru că revenea către Pământ el, care nu-i părăsise niciodată solul, soarele şi văzduhul, dar care călătorise printre stele pentru mai mult de o viaţă de om?
Stătea în lumina soarelui de vară târzie, iar vântul rece, care părea să sufle dintr-o dimensiune ireală, îl făcea să tremure. Se întrebă pentru prima oară, ce fel de om era. Un blestemat; nici om, nici pe de-a-ntregul străin, bântuit de fantomele trecutului, indiferent la viaţa pe care urma să şi-o aleagă? Un hibrid care nu înţelegea nici Pământul, nici stelele? Un fără-de-ţară dezrădăcinat, o creatură rătăcitoare care nu putea despărţi binele de rău pentru că văzuse atât de multe versiuni diferite (şi logice) ale binelui şi răului)?
Întrebările îi izbeau mintea, un mare şi neîncetat puhoi la care nu avea răspunsuri. Sau avea prea multe…
Poate că Mary şi David urmau să-l viziteze la noapte şi să discute despre asta — apoi îşi aminti brusc.
Ei nu mai aveau să vină. Nici Mary, nici David, şi nimeni altuclass="underline" După ani de zile, încetaseră să mai vină. pentru că vraja se destrămase.
Totul fusese o iluzie, îşi spuse cu amărăciune. Nimic, niciodată, nu fusese real. Ani de zile se păcălise singur şi o făcuse cu bună ştiinţă. Încercase să-şi umple colţişorul de lume de lângă şemineu cu creaturi ale imaginaţiei lui. Ajutat de o tehnică exteră, mânat de singurătate, le dăduse fiinţă şi un trup care păcălea orice simţ, mai puţin pipăitul. Şi sfidase la fel de mult orice simţ al decenţei. „Sărmane semi-creaturi”, gândi el, „nu aparţineţi nici umbrelor, nici lumii. Mary, de-aş fi ştiut, nu m-aş fi apucat s-o fac. M-aş fi resemnat cu singurătatea mea”.
Acum însă nu mai putea repara nimic. Nu-i putea ajuta în nici un fel.
Ce se întâmplă cu mine? se întrebă.
Ce se petrece?
Nici nu mai putea gândi cum se cuvine. Hotărâse că va rămâne înăuntrul staţiei ca să scape de poteră, dar nu putea s-o facă pentru că Lewis, la scurt timp după lăsarea întunericului, urma să aducă înapoi trupul Luminosului.
Iar dacă potera se arăta în acelaşi timp cu agentul, avea să se dezlănţuie iadul.
Înfiorat de acest gând, rămase nehotărât.
Dacă l-ar fi înştiinţat pe Lewis asupra pericolului, poate ar fi refuzat să mai aducă trupul. Şi trebuia să-l aducă. Până în zori, Luminosul trebuia să fie pus la loc, în mormânt.
Se hotărî să-şi asume riscul.
Chiar dacă apărea potera, avea să găsească o cale de a stăpâni situaţia.
Se va gândi la ceva, îşi spuse.
Trebuia să se gândească la ceva.
27
Staţia era la fel de tăcută cum o lăsase. Nu se recepţionase nici un mesaj, iar maşinăria dormea liniştită, fără măcar să zumzăie pentru sine, cum făcea uneori.
Enoch lăsă puşca pe birou şi aruncă alături pachetul de ziare. Îşi scoase haina şi o atârnă pe spătarul scaunului.
Avea ziarele de citit — nu numai de azi, dar şi de ieri — şi de întocmit jurnalul; iar asta, îşi aminti, îi lua multă vreme. Ar fi avut nevoie de câteva pagini, cu tot scrisul lui mărunt, şi trebuia să fie logic şi cronologic, ca şi cum ar fi povestit întâmplările de ieri chiar în timp ce se petreceau şi nu după aceea. Trebuia să prindă fiecare aspect al evenimentelor, propriile sa-le reacţii şi gânduri. Pentru că aşa făcuse întotdeauna şi aşa trebuia s-o facă şi acum. Vreme de un secol, fusese ca un călugăr în chilia sa, un simplu observator, interesat de cele ce vedea şi străduindu-se să-şi aprofundeze observaţiile, dar care rămânea imparţial. În ultimele două zile îşi pierdu-se punctul de vedere obiectiv şi nu mai putea fi sigur de aprecierile pe care le făcea.
Scoase din raftul cu jurnale ultimul volum şi răsfoi paginile. După ultima notiţă mai rămăseseră câteva pagini albe, poate nu destule cât să acopere evenimentele pe care le avea de scris. Mai mult ca sigur, gândi el, o sa ajungă la sfârşitul registrului înainte să termine şi o să trebuiască să înceapă unul nou.
Rămase cu jurnalul în mână şi privirile aţintite pe pagina unde se terminau însemnările făcute cu două zile în urmă. Doar alaltăieri, şi erau deja lucruri vechi; abia îşi mai amintea de ele. Era firesc; le scrisese într-o altă epocă. Fusese ultima notiţă înainte de sfârşitul lumii.