Aproape de capătul galeriei zări cufărul negru de lemn ieşind de sub rafturi, înghesuit lângă zid, însă prea mare ca să încapă cu totul.
Trecu pe lângă el, apoi se întoarse brusc. Cufărul acela, îşi aminti, aparţinuse Luminosului care murise în staţie. Era moştenirea lui de la creatura al cărei trup fusese furat şi urma să fie adus înapoi în seara aceea.
Se apropie de raft şi sprijini arma de perete. Lăsându-se pe vine, trase cufărul afară.
Înainte de a-l fi adus jos, ca să-l uite sub rafturi, îi trecuse în revistă conţinutul, dar la acea vreme nu fusese prea atent. Acum, brusc, simţi un interese nefiresc.
Ridică grijuliu capacul, proptindu-l de rafturi.
Înăuntru strălucea o mantie, împăturită cu grijă, poate un veşmânt de ceremonie. Deasupra, ca pe o pernă, lucea un flaconaş parcă cioplit dintr-un diamant uriaş. Lângă mantie se odihnea o sferă din bile violete şi mate, ca o grămadă de mingi de tenis pe care cineva le cimentase ca să obţină un glob. Enoch îşi aminti că le luase în mână şi descoperise cu surprindere că se puteau mişca liber, păstrându-se în acelaşi timp în graniţele sferei. Nici o bilă nu putea fi îndepărtată de restul, oricât de tare ar fi încercat, dar se puteau mişca, parcă plutind într-un fluid printre celelalte. Indiferent câte mişca odată, grămada îşi păstra forma. La început crezuse că ţine în mână un fel de calculator, însă mai apoi se gândise că se înşela, de vreme ce toate bilele semănau între ele până la identificare. Poate că pentru ochii Luminoşilor erau deosebite? Şi ce fel de calculator să fi fost? Matematic? Etic? Filozofic? Părea puţin prostesc: cine auzise de vreun calculator pentru etică sau filozofie? Sau, mai bine zis, care om auzise de aşa ceva? Poate nici nu era un calculator, ci un joc — un fel de pasienţă.
Dacă ar fi avut timp, poate ar fi ajuns la o concluzie. Totuşi pe moment nu avea nici chef, nici vreme de pierdut cu un obiect anume când existau alte câteva sute la fel de fantastice şi de neînţeles. S-ar fi întrebat mereu dacă nu cumva pierdea timp cu cel mai neînsemnat dintre toate.
Era victima unei plictiseli de muzeu, copleşit de mulţimea exponatelor necunoscute.
Întinse mâna, nu către globul de bile, ci ca să apuce sticluţa sclipitoare de deasupra materiei. Apropiindu-o de ochi, zări săpat în material (diamant?) un şir de caractere. Studie încet scrisul. Fusese o vreme, demult, când se putea descurca în limba Luminoşilor, chiar dacă nu fluent. Dar de câţiva ani n-o mai citea şi se poticnea la fiecare simbol. Tradusă foarte liber, inscripţia spunea: „Se ia când apar primele simptome”.
O sticlă de medicamente! Se ia când apar primele simptome. Poate că simptomele fuseseră atât de rapide, încât proprietarul flaconului nu reuşise să ajungă la el şi murise.
Puse sticla înapoi, aproape respectuos, peste mantie, potrivind-o în urma slabă pe care o adâncise în material.
Diferiţi de noi, gândi Enoch, şi câteodată atât de asemănători, încât era înspăimântător. Sticluţa aceea cu inscripţia ei constituia replica exactă a unui flacon de medicamente din orice farmacie terestră.
Alături de globul de bile se afla o cutie de lemn cu încuietoare simplă. Deschise capacul şi înăuntru găsi un teanc de foi metalice, folosite de Luminoşi la scris.
Încercă să o ridice pe prima şi se trezi ţinând de fapt o bandă lungă, pliată ca un acordeon. Dedesubt stăteau stivuite mai multe benzi din acelaşi material.
Scrisul era atât de şters, încât Enoch fu nevoit să îşi apropie mult ochii.
„Către…,… prieten:” (deşi nu era „prieten”, ci mai de grabă „frate de sânge”, ori „coleg”. Iar adjectivul care îl preceda îi scăpa în întregime).
Era greu de citit. Aducea puţin cu versiunea oficială a limbii, dar purta mult din amprenta personală a autorului, cu înflorituri şi întortocheri de frază care făceau neclară forma. Enoch îşi continuă truda, încercând să prindă sensul general.
Scriitorul acelor rânduri fusese pe o altă planetă, al cărei nume nu-l desluşi. Îndeplinise acolo o funcţie (deşi nu era clar ce anume) care avea de-a face cu moartea lui apropiată.
Enoch tresări şi reveni asupra frazei. Era cea mai clară. „Moartea mea apropiată” fusese scris şi nu se putea traduce greşit. Cele trei cuvinte erau limpezi.
Îndemna pe (bunul său?) prieten să facă la fel. Spunea că era bine şi că drumul continua.
Nu exista nici o explicaţie sau vreo referinţă suplimentară. Doar simpla declaraţie că plănuise ceva care urma să se aranjeze după moartea lui. De parcă ar fi ştiut că moartea se apropia şi nu numai că nu se temea, ci aproape, că nu-i păsa.
Pasajul următor (pentru că nu existau paragrafe) vorbea de cineva pe care-l întâlnise şi despre discuţia lor într-o anume problemă care nu avea nici un înţeles pentru Enoch.
Apoi: „Sunt îngrijorat pentru mediocritatea (incompetenţa? inabilitatea? slăbiciunea?) recentului custode al (simbolul criptic ce putea fi tradus, aproximativ, ca Talisman). Pentru (un cuvânt care, din context, părea să însemne un interval mare de timp) de la moartea ultimului custode, Talismanul nu a servit în toată forţa lui. A trecut de fapt (alt termen de lungă durată) de când a fost găsit un (senzitiv?) adevărat, care să ducă mai departe misiunea. Mulţi au fost încercaţi şi nu s-au potrivit, astfel încât galaxia a pierdut contactul strâns cu principiul conducător al vieţii. Noi toţi cei de aici, de la (templu? sanctuar?) suntem îngrijoraţi că, fără legătura adevărată între lume şi (câteva cuvinte indescifrabile), galaxia va cădea în haos (încă un rând pe care nu-l desluşi) „.
Următoarea frază introducea un subiect nou: planurile pentru un festival al cărui rost era cel puţin neclar.
Enoch împături încet scrisoarea şi o puse înapoi în cutie. Se simţea stingher, de parcă şi-ar fi băgat nasul într-o relaţie pe care nu avea dreptul să o cunoască. „Noi cei de aici, de la templu” spunea scrisoarea. Poate că autorul fusese un mistic Luminos, adresându-se vechiului său prieten, filozoful. Şi celelalte scrisori erau, probabil, de la acelaşi mistic — scrisori pe care bătrânul Luminos le preţuise atât de mult, încât le luase cu el în călătorii.
O briză uşoară păru să sufle peste umărul lui Enoch. mai mult o mişcare ciudată şi o răceală în aer.
Aruncă o privire peste umăr: nimic nu se vedea mişcând în galerie.
Briza încetase. Dispăruse după numai o clipă. Ca o fantomă în trecere, gândi Enoch.
Oare Luminoşii aveau fantome?
Cei de pe Vega XXI cunoscuseră momentul morţii şi toate circumstanţele ei. Ştiuseră, de asemenea, de dispariţia cadavrului. Iar scrisoarea pomenea calm, mult mai calm decât ar fi stat în puterile unui om, despre moartea apropiată a autorului.
Era posibil ca Luminoşii să cunoască mai multe despre viaţă şi moarte decât se putea spune? Sau poate că totul fusese deja spus şi scris în vreo bibliotecă din galaxie?
Răspunsul exista oare acolo? se întrebă.
Poate că cineva ştia deja sensul vieţii şi al destinului. Gândul că vreo inteligenţă rezolvase ecuaţia misterioasă a universului şi legătura cu forţa spirituală avea darul să-l liniştească.