Încercase în zadar să-şi închipuie ce ar fi simţit, dacă ar fi intrat în contact cu forţa aceea. Se întrebă dacă cei care o făcuseră ar fi putut găsi cuvintele potrivite. Poate că era imposibil.
Ulise nu-i spusese tot adevărul despre Talisman. Nu-i spusese că vreme de mulţi ani puterea şi gloria sa fuseseră micşorate de neputinţa custodelui de a face legătura între lume şi forţă. Asta distrusese confreria galactică.
Enoch închise capacul cutiei şi o puse în cufăr. Într-o zi, îşi spuse, când avea să fie într-o stare de spirit corespunzătoare, când presiunea evenimentelor va înceta şi va putea ignora remuşcarea provocată de scotocitul prin lucrurile unui străin, avea să, facă o traducere conştiincioasă şi corectă a scrisorilor. Simţea că astfel ar fi putut înţelege mai bine acea rasă stranie.
Făcu gestul să închidă capacul cufărului, apoi ezită.
Într-o bună zi, îşi spuse. Dar poate că nu mai avea şansa unei alte zile. Viaţa în staţie îl obişnuise cu ideea zilelor fără capăt, pentru că acolo timpul îşi pierdea sensul. Poate că totul se terminase, iar timpul avea să-şi recapete locul lui de drept. Dacă ar fi părăsit staţia, nesfârşita procesiune a zilelor ar fi luat sfârşit.
Sprijini din nou capacul cufărului de rafturi, scoase cutia şi o aşeză pe podea lângă el. Avea de gând să o pună alături de celelalte lucruri pe care voia să le ia, dacă trebuia să părăsească staţia.
Dacă? se întrebă. Mai era asta o incertitudine? Luase deja decizia cea mare?
Dacă ajunsese la acea hotărâre, trebuia să fi ajuns şi la cealaltă. Părăsind staţia, nu mai putea apărea în faţa Centralei să ceară vindecarea Pământului de boala războiului.
„Tu eşti reprezentantul Pământului” îi spusese Ulise. „Tu eşti singurul care poate vorbi în numele lui”. Putea el, oare, într-adevăr, să o facă? Mai era un individ reprezentativ al rasei umane? Cum ar fi putut un om al secolului nouăsprezece să hotărască pentru cei din secolul douăzeci? Cât de mult se schimbă caracterul oamenilor cu fiecare generaţie? La urma urmei, trăise aproape o sută de ani izolat şi în condiţii speciale.
Îngenuncheat acolo, se examina cu mirare şi cu uşoară compătimire, întrebându-se dacă era măcar om, dacă nu cumva, fără să ştie, absorbise prea mult din amestecul de viziuni extere la care fusese supus, dacă nu devenise un soi de hibrid ciudat, un altoi galactic.
Încet, lăsă capacul în jos şi-l apăsă cu putere, apoi împinse cufărul sub rafturi.
Vârî cutia cu scrisori sub braţ, se ridică, îşi luă puşca şi se îndreptă spre scară.
31
Într-un colţ al bucătăriei, Enoch găsi nişte cutii goale de carton pe care le folosise Winslowe să-i aducă alimente din oraş. Începu să împacheteze.
Jurnalele, stivuite în ordine, umplură o ladă mare şi o parte din alta. Luă câteva ziare vechi, înveli cu grijă cele douăsprezece sticle de diamant de pe poliţă şi le aşeză în altă cutie, fixându-le bine, ca să le protejeze de şocuri. Din comodă scoase caseta muzicală vegană şi o împachetă cu atenţie. Literatura exteră îşi găsi locul în a patra cutie. Cotrobăi prin birou, dar nu mai găsi decât lucruri fără importanţă împrăştiate pe ici, pe colo, prin sertare. Mototoli graficul şi-l aruncă în coşul de hârtii de lângă birou.
Aranjă cutiile lângă uşă, la îndemână. Putea să mai treacă ceva timp până ce Lewis ajungea cu camionul, dar dacă toate lucrurile importante erau împachetate, le putea scoate el însuşi din staţie.
„Lucrurile importante”, se gândi Enoch. Cine le putea judeca importanţa? Jurnalele şi literatura exteră erau, bineînţeles valoroase. Dar restul? Fiecare obiect avea importanţa lui şi trebuia luat. Dacă avea timp şi nu mai apăreau alte complicaţii, putea căra totul din cameră şi din pivniţă. Îi aparţineau şi avea dreptul la ele, pentru că îi fuseseră dăruite. Asta nu însemna însă că Centrala Galactică urma să fie de acord.
Iar dacă aşa stăteau lucrurile, era vital să poată scăpa cu cele mai importante. Poate ar fi trebuit să coboare în pivniţă şi să le aducă pe aceea împachetate, al căror rost îl cunoştea. Sau poate ar fi fost mai bine să ia câteva materiale despre care ştia câte ceva, decât o mulţime complet necunoscute.
Privi nehotărât prin încăpere. Mai rămăseseră obiectele de pe măsuţă şi piramida de globuri lucitoare pusă în funcţiune de Lucy.
„Vietatea” se târâse din nou pe masă şi căzuse pe podea. Se aplecă şi o luă în mâini. De când o văzuse ultima oară îi crescuse încă un mugure sau doi şi-şi schimbase culoarea, din roz delicat şi palid în albastru-cobalt.
Poate că greşea când îi spunea „Vietatea”. Poate nu era vie. Însă dacă era, el nu-şi putea imagina felul acela de viaţă. Obiectul nu era nici din metal şi nici din piatră, pila nu lăsa nici o urmă şi, în vreo două rânduri, fusese ispitit să-l lovească cu un ciocan să-i vadă reacţia, deşi putea să parieze că nu avea nici un efect. Creştea încet şi se mişca, dar nu reuşise să afle cum o făcea. Dacă îl lăsa nesupravegheat o vreme, constata că se deplasase. Cât timp se ştia privit, nu se clintea, Până acum nu mâncase şi nu lăsase deşeuri. Îşi modificase culoarea, totuşi fără să aibă un ciclu, ori vreun motiv aparent.
I-l dăruise doar cu un an sau doi în urmă, o fiinţă de undeva dinspre Săgetător, un fel de plantă fusiformă de care atârnau o mulţime de cerculeţe ce zornăiau precum clopoţei din argint.
Încercase să afle ce fel de dar era, dar planta mergătoare îşi clătinase clopoţeii fără să răspundă.
Enoch lăsase cadoul pe o margine a biroului, iar după câteva ore, mult după ce creatura plecase, îl găsise la capătul celălalt. Ideea ca un obiect să se poată deplasa i se păruse nebunească şi îşi spusese că se înşelase asupra locului unde îl pusese. Abia după mai multe zile se convinsese că într-adevăr mişca.
Trebuia să ia şi „Vietatea”, laolaltă cu piramida şi cubul care arăta imagini din alte lumi.
Rămase cu „Vietatea” în mâini şi, pentru prima oară, se întrebă de ce anume împacheta.
Acţiona de parcă s-ar fi decis să părăsească staţia, ca şi cum ar fi ales Pământul în locul galaxiei. Dar când şi cum, se întreba, se hotărâse? Ar fi trebuit să judece decizia, însă el n-o făcuse. Nu cântărise avantajele şi neajunsurile. Nu se gândise să o facă. Cumva i se strecurase în minte această idee care odată i s-ar fi părut imposibilă, dar pe care o luase acum atât de uşor.
Absorbise oare, în mod inconştient, etica exteră, evoluând fără să-şi dea seama la un nou mod de a gândi, letargic până în acea clipă?
Mai ştia vreo două cutii goale în baracă şi avea de gând să le ia, să termine de împachetat lucrurile din cameră, apoi să încarce pachetele din pivniţă. Aruncă o privire spre fereastră şi-şi dădu seama, surprins, că trebuia să se grăbească, deoarece soarele era aproape la asfinţit. Curând avea să se întunece.
Îşi aminti că sărise peste masa de prânz, dar deocamdată nu avea timp să mănânce. Putea s-o facă mai târziu.
Când se întoarse să aşeze „Vietatea” pe masă auzi un sunet slab care îl îngheţă.
Era semnalul materializatorului în funcţiune. Nu se putea înşela; auzise sunetul prea des ca să mai aibă vreo îndoială.
Cu siguranţă era materializatorul oficial, pentru că nimeni nu putea călători prin celălalt fără să trimită un mesaj prealabil.
Ulise, gândi el, se întorcea Ulise. Sau mai degrabă un alt membru al Centralei Galactice, pentru că şi Ulise ar fi trimis un mesaj.
Din colţul umbrit, o siluetă zveltă şi întunecată, părăsea cercul de ţintă.